Totul apare drept ceea ce este: Infinitul (film)

“Every morn and every night
Some are born to sweet delight
Some are born to sweet delight
Some are born to endless night.”
(William Blake, Auguries of Innocence)

 Jean Anouilh/Ennui spunea odată că tragedia e un lucru odihnitor: ştii dintru început că nu mai e nici o speranţă. Desigur, cu condiţia să ştii că ai de-a face cu o tragedie. În teatru e cu putinţă, mergi la Cântăreaţa cheală a lui Ionesco, de pildă, şi-ţi scrie mare pe afiş: dramă comică. Dacă te duci la Ruy Blas, e dramă romantică. Filmele sunt însă de acţiune, romantice, ştiinţifico-fantastice, thriller, horror… Dar nu tragedii. Sofocle şi Corneille n-au făcut filme. Ce păcat!

 Pelicula Dead Man a lui Jim Jarmusch este, la un anume nivel, o tragedie. Nu o catastrofă, sau un accident, sau orice alt sens greşit mai atribuim noi azi acestui cuvânt. Este un film fără happy end, în care eroul este sacrificat conform unor rituri străvechi, precreştine, pentru purificarea nefericirii noastre. A fost calificat drept “film psihologic”, un fel de traistă în care intră tot ce urcă mai sus de nivelul broaştei în cinematografie, tot ce se abate de la clişeele cunoscute. În realitate, el este mai înainte de orice un film “suprapsihologic”, o poveste despre tot ceea ce psihologia trece sub tăcere: Sinele. Atman. Dead Man este istorisirea unui drum iniţiatic, a găsirii sensului suprem. Un basm cinematografic.

Undeva la începutul proiecţiei, ni se dă un avertisment: William Blake spune într-o conversaţie că părinţii lui au murit de curând, iar logodnica “s-a răzgândit”. Există în semantica filmelor extrem-occidentale o conjuraţie privind suprimarea familiei eroului. Marile personaje cinematografice sunt în afara oricăror legături familiale, sunt nişte oameni singuri, în căutarea fericirii şi a iubirii eterne. William Blake e orfan, şi are deja experienţa dragostei, despre care nu ştim însă dacă a fost fericită sau nefericită. Pentru un observator atent, avertismentul abaterii de la reţetele comerciale este deja formulat.


 Filmul e încărcat de simboluri, începând cu decorul în care se declanşează acţiunea, şi până la momentul în care eroul se îndreaptă “spre locul în care toate spiritele se duc”. Oraşul Maşina, descris pe o pancartă ca fiind “sediul Întreprinderii Dickinson”, prezintă toate semnele unui loc civilizat: un prosper magazin de sicrie, un bar supraaglomerat în care prostituatele îşi rotunjesc veniturile vânzând flori din hârtie, maldăre de blănuri şi de coarne provenite din vânarea “industrială” a animalelor sălbatice, violuri petrecute în plină zi şi netulburate de individualismul exacerbat al locuitorilor. Dickinson are pe birou un craniu omenesc şi vorbeşte numai cu o puşcă în mână. A nu fi. Oraşul Maşina este capătul drumului, spune un mecanic de locomotivă. Este mormântul lui Blake, prezice tot el. Dincolo de care este Iadul.

 Exebachy îl va întovărăşi pe Blake în Iad. Copil amerindian răpit de englezi şi purtat ani de zile în cuşcă, pentru a fi arătat vizitatorilor unei menajerii, înţelege într-o zi că, dacă începe să-i imite pe cei ce se zgâiesc la el, aceştia îşi vor pierde interesul. Face mai apoi “şcoala albilor”, iar ani mai târziu se întoarce la tribul părinţilor săi, unde nimeni nu-i crede povestea. Îi dau, în deriziune, numele de “Cel care vorbeşte tare şi nu zice nimic”. Respins de albi, pentru care e doar un amerindian, de ai lui, pentru care e un mincinos, ia decizia să părăsească ambele tabere şi să rătăcească fără ţintă sub numele de Nimeni.

 Exebachy e măscăriciul filmului. Un indian aproape obez, care recită din William Blake, poetul şi pictorul englez, care practică ritualurile poporului său dar ştie că bolile ce-i decimează pe ai lui vin din păturile pe care le vând albii, reuşeşte să nu fie nici din Orient, nici din Occident, fiind însă din ambele locuri în egală măsură. Vasile Lovinescu spunea undeva că într-o umanitate în suferinţă, măscăriciul e cel mai în măsură să poarte Graalul, pentru că nimeni nu dă doi bani pe aparenţa lui nonconformistă. Fulguraţia mitului sub o tichie jucăuşă. El înţelege exact natura lui Blake, de mort-viu, şi-l va întovărăşi pe acesta până când ultimele metamorfoze se vor împlini. Trebuie să intrăm într-o logică a aparenţelor inverse, ca să pătrundem povestea până în ultimele ei consecinţe. Numai atunci vom vedea în acest indian neverosimil maestrul spiritual de care are nevoie cel ce a părăsit Cleveland-ul pentru o slujbă în Iad.

 Îl vom primi în rândul călătorilor şi pe Cole Wilson, canibalul vânător de recompense plătit de Dickinson pentru a-l omorâ pe Blake şi a recupera armăsarul pinto pe care călăreşte acesta. E “o legendă vie”, pentru că şi-a violat părinţii, i-a omorât, i-a fiert şi i-a mâncat. E pistolarul care omoară pe la spate pe toţi cei cărora li se întâmplă să fie în contingenţa lui. În comparaţie cu Nimeni, Wilson se situează la antipozi: un om adaptat perfect mediului, cu care se identifică fără rest. Wilson este tipul “realistului”, care consumă toate semnificatele după ce a îndepărtat semnificaţiile care ar fi putut să-l deranjeze. La urma urmei, carnea de om poate fi delicioasă pentru cel care o reduce la substantivul “carne”, nu? Wilson este determinaţia de sărăcie a poveştii. Nimeni trăieşte în alt tip de “realitate”: el vede toate potenţialităţile lui Blake şi-l ajută pe acesta să le traducă în act. El ştie că dincolo de ceea ce pare, Blake este un Dead Man, şi că anumite probe iniţiatice trebuie puse la dispoziţia lui ca să-şi poată realiza până la capăt natura. Nimeni este determinaţia de bogăţie.

 La nivelul cel mai profund, triada Blake-Nimeni-Wilson e povestea din toate basmele iniţiatice ale lumii. Nimeni a realizat Marile Mistere, el şi-a schimbat numele a doua oară într-un nenume. Identitatea lui s-a “diluat” şi s-a “condensată” în Fiinţă, el nu mai are nevoie de reperele obişnuite de care se agaţă muritorii. El e Maestrul Spiritual, cel care are cunoaşterea directă despre care vorbeşte Isa Upanişad. Asuricul Wilson este vectorul diabolic care se ţine scai de orice întreprindere de genul ăsta, aducându-şi în felul lui aportul prin grăbirea eroului spre “oglindă”, locul precis “unde apa întâlneşte cerul”. În economia sacră, diavolul este sluga lui Dumnezeu. Nimeni şi Wilson se întreucid doar atunci când fiecare, fără greş, îşi îndeplinesc funcţiile, adică abia când William Blake a păşit pe “podul făcut din ape”.

 Do you have some tabacco, stupid white man ?