Cum ascultă copiii muzică simfonică

Copiii sunt nişte sălbatici. Afirmaţia asta îmi aminteşte de o vorbă pe care-am spus-o demult, şi uneori mi se mai întâmplă s-o repet: îmi plac foarte mult animalele, şi pentru asta m-am făcut profesor. Nu-i aşa că aţi avut un puseu de tensiune?  Vi s-au împăienjenit ochii de nervi? Dacă aş fi fost în preajma voastră, mi-aţi fi aruncat cu ceaşca de cafea între ochi, m-aţi fi tras un pic pe roata, aţi fi improvizat un stâlp al infamiei, un ruguleţ ceva, nu-i aşa? Asta pentru că sunteţi condiţionaţi, anii de socializare v-au dresat să vă enervaţi atunci când cineva stabileşte asemănări între copii şi animale. De fapt, nici n-aţi sesizat că e vorba despre o asemănare, deja v-a venit în cap indignarea: “Ce vorbeşti acolo, dom’le, copiii nu sunt animale!”

Fireşte că nu sunt, dar dacă ar fi să alegem între extratereştri şi animale, copiii seamănă cu mult mai mult cu a doua categorie de fiinţe, fie şi pentru faptul că nu avem idee cum şi dacă extratereştrii există. De exemplu, atât copiii cât şi animalele codează la nivel înalt limbajul non-verbal. Şi noi, şi animalele, suntem programaţi pentru adevăr, resimţim minciuna ca ne-naturală şi exteriorizăm acest lucru. Dacă pui un animal să aleagă între hrană naturală şi hrană modificată genetic, alegerea este sigură în direcţia a ceea ce e perceput ca fiind firesc. Copiii au înalte posibilităţi de expresie non-verbală. Dacă posezi capacitatea de a înţelege, nu-i rău să te joci de-a profesorul. După o vreme, unii dintre cei care încep prin a se preface, chiar devin profesori. Trebuie musai să-ţi placă animalele: cine înţelege o pisică sunt mari şanse să înţeleagă şi un copil. Fireşte, copilul e mai complex decât o pisică, dar ambii se exteriorizează la fel de enigmatic.

Copiii sunt nişte nişte sălbatici. Nu, copiii nu sunt ca nişte sălbatici, ei sunt sălbatici: au aceeaşi capacitate de a se bucura în afara oricăror convenţii şi tradiţii. Eu am deprins muzica simfonică târziu, când profesorul de muzică din generală ne punea discuri să facem audiţie, de aceea asociez muzica înaltă cu o anume atitudine corporală şi linişte. Atunci când Ştefan şi-a manifestat pentru prima dată interesul pentru Beethoven, Sonata lunii, era în plină fugă prin casă, întretăiată de scurte păruieli cu frate-său. Ce-i asta? I-am explicat. A urmat Mozart, Alla turca. Până atunci, credeam că muzica simfonică nu este dansantă. Şerban şi Ştefan mi-au dovedit contrariul: Mozart se poate dansa de la un capăt la celălalt. Şi Rossini, uvertura la William Tell. Şi Verdi, La donna è mobile.

La început credeam că Ştefan vrea să-mi facă plăcere cerându-mi să-i pun piesă după piesă. Când am văzut că recunoaşte mai bine de 50 de arii, m-am lămurit că eu trebuie să ţin pasul cu el, nu el cu mine. Şi de atunci, asta facem. Până zilele astea, nici sensul exact al verbului “a recunoaşte” nu-l aveam. Un auditor cult ştie că orice piesă are câteva teme, deci aşteaptă cu nesaţ temele respective. Pentru Ştefan, primele 4-5 secunde de audiţie sunt deja asociate bucăţii muzicale. Nu neapărat primele, oricare 4-5 secunde, ca şi cum piesa ar intra în mintea lui sunet cu sunet, integral. El se bucură de tot, sunet cu sunet. Marile filiaţii stilistice i s-au fixat şi ele în minte: Bach-Handel, Liszt-Chopin, Beethoven-Brahms, Schubert-Schumann, Strauss-Offenbach, Dvorak-Prokofiev. Pentru el, unici sunt: Paganini, Ceaikovski, Porumbescu. Dacă nu recunoaşte piesa, cel puţin indică autorul. Dacă greşeşte, cel puţin nu greşeşte tare. Într-o zi am început să ascultăm Simfonia 88 a lui Haydn. Mi-a zis ce urmează. Bine, dar nu sunt decât aplauzele. Da, mi-a răspuns, dar aici aplauzele sunt altfel.

Nu-i aşa că Chopin a fost un bărbat frumos? Ce meserie a avut Jacques Offenbach? Se cunoaşte că Brahms a fost ucenicul lui Beethoven. Vreau să ascult toate requiemurile: Mozart, Berlioz, Dvorak, Verdi şi Cherubini. Ai văzut că Schubert purta ochelari? Despre ce este vorba în Bărbierul din Sevilla? Ar trebui ca, de fiecare dată când pleacă cineva de la noi, să-i punem Simfonia 45 a lui Haydn. Ca să scrie Imnul heruvimilor, Ceaikovski a tras cu urechea la îngeri? E adevărat că prima simfonie a lui Mozart, scrisă când era copil, poate fi înţeleasă doar de copii?

Muzica simfonică este atunci când intri într-un magazin de dulciuri şi Şerban spune: “Tata, ia-mi şi mie ceva bun... Uite-l pe Mozart.... Tata, ia-mi şi mie nişte Mozart.” Iar vânzătoarea face ochii mari de tot, pentru că ea credea că vinde ciocolata. Muzica simfonică este atunci când băieţii se joacă cu maşinuţele şi-l întrebi pe Ştefan ce ascultă, iar el îţi spune: “Paganini”, în timp ce în mâna dreaptă ţine, fireşte, o maşinuţă. Muzica simfonică este atunci când Şerban se ia la bătaie cu Ştefan pentru că unul vrea să asculte Mozart, celălalt Beethoven. Muzica simfonică este atunci când Şerban îi povesteşte la telefon bunicului despre cum l-au omorât nişte tâlhari pe Schubert şi despre peruca lui Bach cel chelios. Cum spuneam, copiii sunt nişte sălbatici.