Găsim în Legile lui Manu, Cartea a X-a, un verset ce face referire la casta sacerdotală: “Cel care, aflându-se în pericol de a muri de foame, primeşte hrană de la oricine, nu este mai murdărit de păcat decât eterul subtil de noroi” (104). Adjigarta, sub imperiul foamei, e pe punctul de a-şi sacrifica fiul. Vamadeva, distingând perfect binele de rău, se hrăneşte cu carne de câine. Virtuosul Bharadwadja şi fiul său acceptă să mănânce din vacile sacre ale lui Vridhou. Viswamitra, în aceeaşi nevoie, primeşte pulpa unui câine din mâna unui Ceandala. Brahmanii nu au voie să primească hrană decât de la oamenii puri şi care îndeplinesc fără greş datoriile castei lor. Legea e în această privinţă explicită şi formală. Contradicţie?
Întors de pe Muntele Sinai, văzând viţelul de aur căruia i se închinau bărbaţii lui Israel, profetul şi leviţii ucid “ca la trei mii de oameni”. (Ieşirea 32, 27) Un masacru. Şi totuşi, a şasea poruncă a Decalogului spunea textual: “Să nu ucizi”. Contradicţie?
Dacă rămânem la nivelul mărginit al logicii, da. Dincolo, în profunzimile reflecţiei suscitate de sensul ordinii aduse de textele sacre, opoziţia nu mai poate fi decât una a aparenţelor. Perfecţiunea fiind unul din atributele pe care doar Dumnezeul le poate însuşi, lumea nu-i rămâne să fie altfel decât imperfectă, aşişderea tot ceea ce poate conţine în pliurile ei. Natura umană este coruptibilă, toate cele ale oamenilor sunt trecătoare, iar Legea abandonează orice pretenţie la absolut prin enunţarea propriilor excepţii. În hinduism, Adjigarta e canibal, Bharadwadja mănâncă spurcăciune iar Viswamitra primeşte generozitatea unuia despre care textele hinduse spun întotdeauna că este “ultimul dintre muritori”. În iudaism, Moise îşi masacrează aleatoriu poporul închinător la idoli, iar mai târziu profetul David mănâncă pâinea Templului, rezervată ritualurilor levitice.
Dintr-un avânt egalitarist, legile moderne pornesc de la premisa tratamentului nediferenţiat al oamenilor. Atunci când dezideratul egalităţii se dovedeşte intangibil peste tot aiurea, utopia pare să prindă corp în imperativul “egalităţii în faţa legii”. Cel puţin în teorie, modernitatea nu recunoaşte legitimitatea excepţiei, râvnind astfel secret la statutul rezervat absolutului. Enunţând şi admiţându-şi paradoxal contrariul, Legea sacră îşi recunoaşte implicit imperfecţiunea şi avertizează practicantul atent asupra unei discriminări: Revelaţia este descinderea Infinitului în finit, nu Infinitul însuşi. Altfel spus, Perfecţiunea lui Dumnezeu nu poate fi nici dublată, nici măcar concurată de caracterul superlativ dar totuşi imperfect al unui text sacru, sau al unui avatar: Hristosul, Logosul încarnat, respinge apelativul: “Învăţătorule bun”, spunând “Nimeni nu este bun decât unul Dumnezeu.” (Marcu 10, 17-18) Cu toţii putem avea o calitate, dar numai Unul are Calitatea.
Avându-şi locul lor în mersul lumii, Legile sacre au luminat timp de mii de ani, şi acele dintre ele care mai găsesc oameni demni să le actualizeze, continuă să îndrume. Cheia supravieţuirii lor, în contrast cu zbaterea legislativă modernă, pare să fie tocmai admiterea că există un loc unde Legea însăşi se sfârşeşte, fără însă să fie înlocuită cu banala fărădelege, un punct de saturaţie în care se produce graţioasa sublimare spre zona eterică de deasupra, acolo unde contrariile se resorb. Un hadith sahih islamic spune: “Nimeni nu va intra în Paradis dacă nu va încălca şari’ah, din milă, măcar o dată în viaţă.” Acest hadith face parte, ca tot corpusul zicerilor autentice al Tradiţiei (Sunna) din Legea exterioară (şari’ah). Nimeni nu se va mântui dacă nu va abandona cândva tipicul în favoarea atipicului, normalitatea în favoarea anormalităţii, codul în favoarea blamabilului. Legea însăşi invită spre evadarea în afara Legii, întru împlinirea Legii.
Un vas de lut ieşit din mâna unui meşter popular iniţiat în tainele Universului va avea obligatoriu o mică imperfecţiune, pentru a nu-l face gelos pe Cel Perfect. Iisus din Nazareth spune că nu merită să fie numit bun. Profetul David mănânca pâinea sfânta ca pe un aliment ordinar, iar Moise şi leviţii îşi croiesc drum cu sabia prin tabăra sclavilor proaspăt eliberaţi din Egipt. Brahmanii sunt canibali sau mănâncă spurcăciuni primite în dar de la excluşii societăţii hinduse… Spunem adesea, fără să reflectăm, că excepţia confirmă regula. În fapt, e mult mai mult: îi dă viaţă şi împiedică transformarea Legii într-un turn a cărui ambiţie ar urca altminteri până la Cer.
Uitaţi un alt hadith care subliniază ideea de ‘obligativitate’ ontologică a păcatului ca ‘marcă’ a calităţii servitoriale a fiinţelor create şi care permite manifestarea numelor divine legate de milă şi milostenie. Mărturisesc că nu cunosc hadith-ul specific de care vorbiţi în articol.
RăspundețiȘtergereÎn culegerea de hadith-uri Riyad As-Salihin, în capitolul despre iertare (nr. 1873):
Vine transmis de la Abû Huraira că Profetul (rugăciunea şi pacea divină asupra sa) a spus: “Pe Cel care are sufletul meu în mâna sa: dacă nu păcătuiţi, Allâh Prea-Înaltul vă va distruge şi va pune în locul vostru un neam de oameni care păcătuiesc şi apoi cer iertare lui Allâh Prea-Înaltul, astfel ca El să-i poată ierta. “ (Este un hadith raportat şi de Muslim în culegerea sa de hadith-uri).