Continuăm prezentarea biografiei muhammadiene elaborate de W. Montgomery Watt cu cel de-al doilea volum, Muhammad at Medina. Mult mai amplă cantitativ decât Muhammad at Mecca, pe măsura acumulării de evenimente şi de semnificaţii pe care a traversat-o viaţa personajului în această perioadă, această parte a lucrării ne-a oferit spaţii generoase de documentare în privinţa controverselor legate de tipul uman încarnat de Profet. Vom continua pe linia textului anterior, abstrăgând cu grijă punctele care coagulează neînţelegerile ţesute de ignoranţa detractorilor săi.
Este de lămurit relaţia sinuoasă pe care Profetul a avut-o cu evreii. Se ştie că în opinia acestuia, Revelaţia care îi fusese dezvăluită era identică cu cea a evreilor şi a creştinilor. Fiind foarte probabil că nu se considera altceva decât un continuator, se pare că a sperat mult timp că îi va câştiga pe evreii din Medina de partea sa prin contact personal. Dincolo însă de anumite excepţii, Muhammad a întâlnit la evrei un refuz net, transformat încetul cu încetul în ostilitate acră faţă de Profetul Gentililor. Atunci când toate argumentele de tip teologic au fost epuizate, Muhammad s-a pomenit în faţa unui grup foarte compact, care nu făcea economie de mijloace când se punea problema să-i sprijine pe duşmanii săi de la Mecca. Reacţiile pe care le-a avut faţă de evrei pot părea disproporţionate pentru un european din zilele noastre, trăitor în vremuri de pace, însă în condiţiile acelea se ştia foarte bine că nu este nevoie de două ocazii pentru ca un duşman să-i curme cuiva firul zilelor. Din cele trei clanuri din Medina, primul a fost alungat, al doilea alungat fără provizii, cel de-al treilea şi-a văzut bărbaţii ucişi iar femeile şi copiii vânduţi ca sclavi.
Mai mulţi savanţi europeni s-au arătat oripilaţi de acestea, vorbind chiar în tonuri propagandistice de “antisemitismul” lui Muhammad. Observând în treacăt că acţiunile n-au trezit înfiorare sau spaimă în epocă, este mai degrabă de crezut că pedeapsa nu exceda tratamentul obişnuit pentru aliaţii care se făceau vinovaţi de crima de a complota cu duşmanul în timpul unui război. Dincolo de aceste evenimente care datorează mult conjuncturii, cauza eşecului lui Muhammad în relaţia cu evreii rămâne faptul că aceştia îi contestau misiunea profetică. Cert este că în numele elecţiunii divine, evreii cu care a intrat în contact i s-au opus şi au fost complet zdrobiţi. Mulţi dintre ei au rămas acolo unde fuseseră, inclusiv la Medina dar, în ceea ce priveşte politica arabă, au încetat să mai conteze.
W. Montgomery Watt notează: “Este interesant să speculăm ce s-ar fi întâmplat dacă evreii s-ar fi aliat cu Muhammad în loc să devină adversarii acestuia. În anumite perioade, ar fi putut obţine de la el condiţii foarte avantajoase, inclusiv autonomia religioasă, şi pe această bază s-ar fi construit un imperiu arab din care ar fi putut face parte şi evreii, Islamul devenind atunci o sectă iudaică. Cât de diferită ar putut fi acum faţa lumii!” Certitudinea lui Muhammad în ceea ce priveşte mesajele divine primite de el intrase însă în conflict cu credinţa dragă evreilor că ei sunt poporul ales, singurul popor prin intermediul căruia un Dumnezeu etnic se revelase oamenilor.
I s-a mai reproşat Profetului postura de lider militar activ, campaniile şi cuceririle. De aici până la a se afirma simplist că şi-a impus ideile cu sabia n-a fost decât un mic salt retoric. Realitatea depăşeşte însă cu mult prin complexitate. Un document a cărui autenticitate lumea academică europeană n-a contestat-o, numit Constituţia de la Medina, ne spune mai multe despre Muhammad şi relaţiile care existau între el şi lumea din care făcea parte. Dincolo de influenţa religioasă în curs de afirmare, se pare că nu era decât primul dintre mai mulţi aliaţi egali. Primordialitatea sa nu decurgea din vreo superioritate militară, ci din calitatea lui de profet şi faptul că mai mulţi dintre aliaţi au decis să i se supună. Din multe puncte de vedere, Muhammad s-a impus prin persuasiune, şi nu prin coerciţie. Atât timp cât a trăit, influenţa sa asupra contemporanilor a fost un liant care a menţinut edificiul. Totuşi, construcţia a fost mai solidă decât părea, şi mai puţin dependentă de prezenţa fizică a Profetului decât s-ar fi crezut – evenimentele ulterioare transformând-o într-o administraţie imperială.
S-a mai spus că niciodată Profetul n-a făcut un pas decisiv în vederea eliberării tuturor sclavilor. În această privinţă Qur’anul, ca şi Noul Testament, au o poziţie comună în vederea uşurării situaţiei, niciodată tranşând în vederea eliberării. Criticii lui Muhammad pornesc de la o falsă apreciere a situaţiei în care se găsea acesta. Instaurarea noii religii a modificat foarte multe lucruri care nu sufereau amânare, situaţia sclavilor nefiind unul dintre acestea. În ansamblu sclavii erau departe de a fi maltrataţi, fiind consideraţi ca membri ai triburilor din care făceau parte. Un om născut sclav nu voia să evadeze, pentru că n-ar fi avut unde să meargă. Odată eliberat, nu-şi părăsea fostul stăpân, de a cărui protecţie continua să depindă. Nici oamenii liberi nu se bucurau de asemenea privilegii. Chiar sclav fiind, era liber să se convertească la Islam sau nu, fiind numeroase cazurile de sclavi deveniţi musulmani înaintea stăpânilor. Principalul inconvenient era acela că nu-şi puteau părăsi grupul din care făceau parte, ceea ce nu era o dramă într-o societate din care lipseau ofertele turistice, iar condiţia de sclav în Arabia secolului VII era mult mai puţin apăsătoare decât cea a omului liber din societăţile cu vederi mai individualiste.
De departe însă, argumentul folosit cu cea mai multă greutate de detractorii lui Muhammad este relaţia sa cu femeile. Creştinismul medieval s-a arătat oripilat de poligamia islamică, opunându-i în teorie ascetismul monahal. Or, realitatea este că poligamia islamică nu este totuna cu desfrânarea şi preacurvia abhorate în religia lui Hristos. Peisajul matrimonial arab dinaintea Profetului oferă o deconcertantă multiplicitate: existau femei care se căsătoreau cu mai mulţi bărbaţi (poliandria), căsătorii temporare (monandria), poligamia matriliniară, în cadrul căreia femeia nu părăsea niciodată casa părintească. Patriarhatul meccan era mai degrabă o excepţie în Peninsula Arabică. Poligamia impusă de Muhammad a constituit un remediu la abuzurile datorate individualismului: permitea femeilor prea numeroase să se căsătorească onorabil, punea capăt opresării femeilor singure puse sub tutelă şi diminua tentaţia căsătoriilor temporare autorizate de o societate arabă matriarhală. Poligamia era aproape inevitabilă în condiţiile în care Qur’anul interzicea categoric cutuma îngropării de vii a fetiţelor de care triburile arabe preislamice voiau să se debaraseze. Însă argumentul decisiv în favoarea poligamiei l-a reprezentat utilitatea ei ca mecanism de reglare socială a disproporţiei dintre numărul femeilor şi cel al bărbaţilor. Creştinismul a avut un alt instrument pentru aceeaşi problemă: monahismul. Nu le comparăm. Spunem doar dă fiecare dintre aceste posibilităţi au răspuns unor probleme reale, în matrici culturale diferite.
Dar bine, vor spune apărătorii Creştinismului, cum am putea compara poligamia cu monahismul? Dincolo de utilitatea socială, care nu poate fi negată, vom spune că monahismul nu conferă o garanţie în apropierea de sacru, existând Apostoli şi numeroşi sfinţi căsătoriţi, în vreme ce poligamia nu reprezintă în sine o piedică în raport cu sacrul, numeroase personaje din toate religiile având două sau mai multe soţii. Ilustrativ în această privinţă este Profetul David, figură de o sacralitate incontestabilă. A doua carte a lui Samuel îi enumeră şase fii, fiecare de la o altă femeie. Avea ceea ce musulmanii ar fi numit un harem. Nicăieri în Biblie nu îi este reproşat faptul de a fi poligam, conduita sa nu este considerată desfrânată. Dimpotrivă, întotdeauna este citat ca un model de sfinţenie. Episodul Bethsabea constituie un păcat, însă strict prin conotaţiile sale: Bethsabea era femeie măritată, iar cuprins de pasiune David comite un adulter. Nu faptul de a-l fi trimis pe soţul ei la război este un păcat, ci faptul de a fi specificat să fie pus în linia întâi ca să moară. Ca întotdeauna, detaliile răstoarnă sensul general. Istoria religiilor în ansamblu cunoaşte figuri de o sacralitate neîndoielnică care au păstrat celibatul, figuri monogame, figuri poligame şi figuri care abdică de la îndatoririle conjugale. A-l contesta pe Profetul Avraam pentru că a avut două soţii e o extravaganţă. A pune la îndoială realizarea spirituală a lui Buddha Sakya-Muni pentru că a părăsit îndatoririle regale, şi implicit un menaj, ţine de mentalitatea de gospodină. Realitatea este că din punct de vedere al sacrului toate acestea sunt, până la un punct, perfect indiferente.
Mai rămâne de văzut cât de serioasă este acuzaţia celor care spun că Profetul ar fi fost pedofil. Consacrat de Richard von Krafft-Ebing în Psychopatia sexualis, termenul îi desemnează pe acei tulburaţi sexual al căror interes se manifestă doar pentru copiii (băieţi sau fete) aflaţi la vârsta pubertăţii. Printre soţiile lui Muhammad, Aişa avea, în momentul contractării promisiunii de mariaj, opt sau nouă ani. Reamintim că nimeni din anturajul său, începând cu tatăl Aişei, Abu Bakr, cel mai bun prieten al Profetului şi primul dintre cei patru califi ai Vârstei de Aur a Islamului, nu găseşte ceva anormal în acest lucru. Şi aceasta într-o epocă şi o lume a pudorii şi a discreţiei, în care comportamentele deviante sunt greu de ascuns şi nu scapă oprobriului public. Dacă epoca noastră a impus vârsta minimă de 18 ani pentru majoratul civil, asta nu înseamnă că această regulă ar fi de când lumea, nici că cei care n-au cunoscut-o ar fi fost in corpore nişte sălbatici desfrânaţi. Realitatea este că mariajele în care promisiunea miresei este făcută cand cea vizată încă se joacă cu păpuşile sunt norma, nu excepţia, timp de sute şi mii de ani. Căsătoria, este adevărat, se consumă atunci când tânăra este capabilă să poarte prunci, însă nimeni nu aşteaptă împlinirea vârstei de 18 ani. În această privinţă, lumea creştină şi cea musulmană n-au făcut mult timp diferenţe. Găsim în panoplia regilor creştini zeci de figuri care se căsătoresc cu regine de 12-14 ani. Nimănui nu i-a trecut prin cap până acum să spună că Ludovic cel Pios, căsătorit a doua oară la vârsta de 41 de ani cu Judith de Bavière în vârstă de doar 12 ani, ar fi fost pedofil… Dacă mai adăugăm faptul că cele mai multe dintre soţiile Profetului erau trecute de 30 de ani, cu citarea exemplului notabil al Khadidjei, prima dintre ele, care avea cu 20 de ani mai mult decât Profetul în momentul căsătoriei, nu ne mai întrebăm cât cântăreşte calomnia evocată.
Reţinem un fragment care creionează, pornind de la surse diverse, portretul fizic al omului: “Muhammad era de talie medie sau puţin peste medie. Cu umeri şi piept larg, era în ansamblu de construcţie solidă. Braţele sale erau lungi, mâinile şi picioarele fără delicateţe. Avea fruntea înaltă şi bombată, nasul acvilin şi ochi mari, negri firişoare brune, părul lung şi des, lejer ondulat. Barba îi era şi ea deasă, iar o linie subţire de peri îi ieşea de sub strai la baza gâtului. Avea obrajii supţi, gura mare, surâsul agreabil, tenul palid. Mergea întotdeauna ca şi cum ar fi coborât un deal în fugă şi era greu să te ţii după el. Atunci când mergea, dacă-şi schimba direcţia, o făcea brusc, întorcându-se dintr-o dată. Muhammad era melancolic şi putea rămâne mult timp absorbit în gânduri. Nu se odihnea niciodată, fiind întotdeauna ocupat în diverse moduri. Gura lui nu se deschidea pentru cuvinte inutile, iar ceea ce spunea era întotdeauna precis şi suficient de explicit pentru a se face înţeles cu claritate, dar total lipsit de precauţii oratorice. Cuvântul lui a fost întotdeauna rapid. Ştia să-şi stăpânească sentimentele. Atunci când era mulţumit, îşi cobora privirea. Ştia să-şi împartă timpul minuţios între numeroasele sale ocupaţii. În raporturile cu ai săi dădea dovadă de mult tact. Putea fi dur, dar în ansamblu era mai degrabă blând decât aspru. Râsul său era cel mai adesea doar un surâs.”
Multe povestioare ilustrează blândeţea şi sensibilitatea lui Muhammad. Se pare că avea o răbdare deosebită cu copiii, de care a ştiut întotdeauna să se facă iubit. Poată că aceasta era la el expresia regretului unui om căruia toţi băieţii i-au murit la puţină vreme după naştere. Bunătatea lui se întindea şi asupra animalelor, ceea ce era remarcabil pentru epoca în care trăia şi pentru partea aceea de lume. Muhammad câştiga respectul şi încrederea oamenilor pornind de la motivele de ordin religios care se aflau la baza acţiunilor sale şi prin calităţi precum curajul, hotărârea, imparţialitatea, o fermitate care se apropia de duritate, toate temperate de generozitatea ieşită din comun de care a dat dovadă. Pe lângă aceste calităţi, farmecul manierelor sale i-au asigurat afecţiunea şi devotamentul celor care l-au înconjurat.
Dintre toţi oamenii lumii, nimeni n-a avut mai mulţi detractori ca Muhammad. Timp de secole, Islamul a fost marele inamic al Creştinătăţii. Cu mult înainte ca atenţia creştinilor să se concentreze asupra expulzării sarazinilor din Ţara Sfântă, o propagandă lipsită de obiectivitate lucra în favoarea războiului. Una dintre piesele ei favorite era “mărturia” unui călător care descrisese rugăciunea islamică drept o adorare a statuii drapate în aur a Profetului, devenit Mahund, Prinţul Întunericului. Vine secolul IX când ideile privind Islamul şi musulmanii, curente printre cruciaţi, se dovedesc a fi asemenea fabule încât au un efect deplorabil: cruciaţii, avertizaţi să se aştepte la tot ce poate fi mai rău din partea inamicilor, atunci când văd printre aceştia etica războiului încarnată în cavalerismul islamic, devin cât se poate de neîncrezători faţă de autorităţile religioase creştine.
Sfârşim prin a spune că multe forţe l-au ajutat pe Muhammad în ascensiunea sa incredibilă: agitaţia socială din Mecca şi Medina, mişcarea difuză în favoarea monoteismului, reacţia Siriei şi a Egiptului împotriva elenismului, declinul imperiilor persan şi bizantin, o tendinţă pronunţată, în cazul arabilor, să profite de oportunităţile de jaf pe care le prezentau comunităţile sedentare. “Cu toate acestea, toate aceste forţe şi încă altele care li s-ar putea adăuga n-ar putea explica în sine formarea unui imperiu precum califatul omeyyad, nici evoluţia care a făcut din Islam o religie mondială. Nimic inevitabil nici automat nu a caracterizat expansiunea arabilor, nici formarea comunităţii islamice. Dacă n-ar fi fost amestecul remarcabil de calităţi găsite în Muhammad, este improbabil ca această expansiune să fi avut loc, iar aceste forţe formidabile odată declanşate ar fi putut foarte bine să se cheltuiască în raiduri militare asupra Syriei şi Iraqului, fără să conducă la consecinţe durabile.”
Trei daruri importante, pe care Muhammad le primise, au fost necesare în opera totală a Profetului. Mai întâi de toate, fusese dotat cu o facultate specială de a prevedea viitorul. Prin intermediul său, lumea arabă a fost dotată cu o bază ideatică graţie căreia dificultăţile de ordin social au putut fi rezolvate. Mai apoi, a fost un om de stat înţelept. Structura impusă de el lumii islamice a fost destinată susţinerii unui întreg edificiu de dispoziţii politice concrete şi de instituţii realiste. În cele din urmă, Muhammad a fost un administrator plin de tact şi de abilitate. A avut un discernământ remarcabil în alegerea oamenilor delegaţi pentru chestiunile administrative de detaliu. Ultimul cuvânt al acestei recenzii nu poate să-i aparţină decât lui W. Montgomery Watt: “Cu cât reflectăm mai mult la istoria lui Muhammad şi cea a începuturilor Islamului, cu atâta suntem mai stupefiaţi în faţa grandorii unei asemenea opere. Circumstanţele l-au favorizat în mod evident pe Profet oferindu-i şanse de reuşită cum puţini oameni au avut, dar omul era pe deplin la înălţimea circumstanţelor. Dacă n-ar fi fost darurile sale de profet, de om de stat şi de administrator, şi dacă dincolo de darurile sale nu s-ar fi încrezut în Dumnezeu şi n-ar fi avut convingerea fermă că Dumnezeul îl trimisese, un important capitol din istoria umană n-ar fi fost niciodată scris. Am speranţa că acest studiu al vieţii lui Muhammad va putea contribui la suscitarea interesului la care are dreptul unul dintre cei mai mari « fii ai lui Adam ».” Ce-ar putea fi spus mai mult?
Autor: W. Montgomery Watt
Titlu: Muhammad at Medina
Rating:
Editura: Oxford University Press
Anul apariţiei: 1958
432 pagini
cartonată
ISBN: 978-0195773071
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu