Veganismul ca erezie

Pariul din spatele veganismului mi l-a explicat un adventist de ziua a şaptea pe care l-am luat câteva sute de kilometri cu maşina. Ştiţi cum e, drumul lung trece mai uşor dacă ai cu cine să vorbeşti. Caracter bun, săritor, o minune de băiat, vă spun drept, cu ceva proiecte frumoase, cumpărase o casă săsească dintr-un sat transilvănean pe care o restaurase respectând originalul, ba chiar se mutase cu domiciliul în satul acela pierdut ca să poată vota în comunitatea locală. Chiar şi aşa, la drum, tot spun că n-am discutat vrute şi nevrute. A fost una dintre întâlnirile memorabile ale vieţii mele, când lumea mea s-a intersectat cu o altă lume, în care n-am călcat până atunci şi pe care n-o voi revedea probabil niciodată. N-a fost prima, nu va fi ultima.

Băiatul ăsta adventist de ziua a şaptea mi-a adus un argument masiv împotriva ortodoxiei. M-a întrebat, simplu: ai văzut cum arată satele protestanţilor? Văzut, zic. Ţi-au plăcut? Plăcut. Ei, acuma, dar despre satele moldovenilor ortodocşi ce zici? Păi, adaug eu, ce-ar trebui să zic? Ştii de ce sunt aşa? Cum, aşa? Adică vai de capul lor. De ce, întreb. Pentru că asta e ortodoxia. Am încasat-o din plin de la un băiat candid şi cu suflet bun. Pentru că, neîndoielnic, aveam de-a face cu un om sincer convins de argumentele lui. Iar eu am rămas la faza asta cu argumentele în traistă şi cu traista-n portbagaj, simţeam că trebuie să vorbesc despre sfinţi, despre teologia apofatică şi despre mântuire, dar nu ştiam cum.

Numai că râsul sănătos, fără urmă de băşcălie infectă, eliberează. Şi-am râs când am auzit dogma adevărului itinerant. N-aţi auzit de ea, fireşte că n-aţi auzit, voi staţi cu nasul în cazanii, vă curge Origen prin barbă, dormiţi cu vieţile sfinţilor sub cap. Mie mi-a explicat un adventist dogma asta şi m-a lăsat cu gura căscată. V-o spun şi vouă: iniţial, adevărul se afla la luterani. Apoi, a trecut la calvinişti. După asta, la baptişti. Mai încolo, la penticostali. După încă vreo trei halte, adevărul a poposit la adventiştii de ziua a şaptea, şi acolo a rămas şi-n zilele noastre. Reflectez dacă să-i explic ce înseamnă o dogmă, cu aplicaţie eventual pe filioque. Mă răzgândesc, şi bine fac. Auzi, cum explici faptul că adevărul se află taman la voi, adică în secta în care te-ai născut tu? Nu ştie. Bun, fiind drumeţ, ce se va întâmpla după o vreme cu adevărul, că-mi vine greu să cred c-aţi izbutit să-l priponiţi voi, adventiştii de ziua a şaptea? Aici se împotmoleşte un pic discuţia, c-a fost greu pentru el să admită că adevărul va pleca într-o zi, iar pentru mine să înţeleg împrejurările în care adevărul nomad ar admite să devină sedentar. Râd antidogmatic.

Şi nu ştiu cum am ajuns la veganism. Cred că-mi amintesc, el mi-a zis că e vegetarian, iar eu l-am felicitat asigurându-l că ştiu călugări care nu pun niciodată gura pe carne, dar sunt bărbaţi în adevărata putere a cuvântului. Iar nevastă-sa e vegan. Îl întreb cum adică, şi-mi povesteşte că veganii sunt mai radicali decât vegetarienii, adică nu mănâncă nici ouă, nici lapte, nici peşte, nici moluşte, nici miere. Deci nici caşcaval afumat de Brădet, dacă la asta vă stă gândul. În plus, la baza veganismului există o teologie, zice. Păi, cum aşa, întreb eu cu gândul la cârnaţii de oaie. Îmi spune: “Şi a zis Dumnezeu: Iată, vă dau vouă toată iarba dătătoare de sămânţă pe faţa-ntregului pământ, şi tot pomul purtător de rod cu sămânţă de pom într-însul; acestea vă vor fi vouă spre hrană.” (Facerea 1, 29) Greu să te baţi cu un protestant pe textul biblic, mai ales dacă ţii mâinile pe volan. El cu sola Scriptura, tu cu tradiţia hermeneutică, n-o scoţi la capăt uşor.

Da, dar noi nu mai suntem în Rai, contrez eu uşor. Da, dar omul este rodul designului divin, şi textul sacru ne indică fără greş că Adam a fost vegan. Îmi place când oamenii zic “da” înainte de a se contrazice. Mda, vag ştiam şi eu că Raiul era practic o grădină de zarzavat. Însă recunosc că nu m-a frământat problema. Dacă bine ţin eu minte, după potop Dumnezeu i-a dat voie omului să-şi facă şi un mic grătărel, un păstrăv pe jăratec, o fleicuţă de vită în jar, dar respectând legea picnicurilor, fireşte. Da, zice, dar aşa ne întoarcem în Rai. Sunt fan metode. Să ştiţi că există o metodă pentru tăiat scândurile cu fierestrăul de tâmplărie, şi o ştiu. Există o metodă pentru mulsul vacilor, chiar mai multe, şi am învăţat una dintre ele. Sunt curios cum e cu întorsul în Rai prin dietă. Mai ales că nu sunt un turist, iar Raiul nu pare să fie pentru turişti. Băiatul cu suflet bun îmi spune că orice ne apropie de Adam automat ne propulsează în Rai, inclusiv regimul alimentar. În cazul ăsta, nudismul îndeplineşte aceeaşi funcţie, observ timid. Chiar nu-mi amintesc ce soartă a avut argumentul ăsta. Auzi, dar pe heruvimii care păzesc drumul înapoi cu săbii de foc îi momim cu nişte brocoli?

După ştirea mea, Seth, al treilea fecior al lui Adam (mezinul, cum ar spune povestitorul), a vrut cu putere să se întoarcă în Rai şi l-a înduplecat pe Dumnezeu, dar nu cu prazul în gură, ci strigând Numele. Curios este că ceea ce spune Tradiţia se găseşte negreşit în toate religiile autentice, sub diferite nume: rugăciunea inimii, invocaţia Numelui, mantra, silaba sacră. Nu ştie despre ce vorbesc. Îi spun despre Pelerinul rus şi isihasm, dar constat că nu auzise niciodată de lucruri de felul acesta. Mă întreabă dacă nu cumva este o formă diabolică de spălare pe creier. Greu să te baţi cu el, e a nu ştiu câta oară când mă dezarmează. Decid să salvez onoarea ortodoxiei greu ciufulită de salata de ridiche. Auzi, înţeleg că adevărul a tras la voi, dar cu Hristos cum staţi? Îmi zice că Hristos e la ei.

Mă decid să merg fără înconjur în bârlogul ursului: ştii în ce constă iluzia protestantă? Nu. Ideea care a stat la baza tuturor sectelor este aceea că, renunţând la exegeză şi la ştiinţele tradiţionale, am putea reîncărca creştinismul şi ar fi totul proaspăt din nou. Meditează şi e de acord, nu-i nevoie de icoane, nu-i nevoie de sfinţi, nu-i nevoie de ritualuri, nu-i nevoie de explicaţii. Avem Biblia, deci avem totul. Iisus n-avea nici straie popeşti, nici biserici. Bun, zic, deci voi aţi decis să renunţaţi la toate acestea pentru a putea retrăi momentul acela fantastic în care Iisus era între oameni, da? I se luminează faţa. Da. Şi, aţi reuşit? Da, noi suntem în momentul acela. Serios, zic? Da, zice. Păi, în cazul acesta, vă scapă ceva fundamental. Ce? întreabă.  Vouă vă lipseşte tocmai Iisus, îi spun sfătos. Da de unde, zice. Dragule, Iisus se putea lipsi şi de turle, şi de preoţi, şi de scrieri, şi de ritualuri, pentru că El era toate acestea. Noi, astăzi, pentru că trăim în prezent şi nu într-un moment din trecut, avem nevoie de toate dezvoltările tocmai pentru că Iisus nu se mai află fizic printre noi. Îi explic că, indiferent ce am crede, pierderile sunt iremediabile şi avântul înnobilat de bune intenţii nu le poate suplini.

Nu ştiu dacă l-am convins. Nici nu contează. În general este secundar dacă izbuteşti sau nu să prevalezi într-o conversaţie. Cred că uneori tot ceea ce contează este să spui lucrurile corecte într-un mod adecvat. Dacă se poate. Dacă n-ai intuiţia adecvării, măcar să fie adevărat tot ceea ce spui. Pe termen lung, memoria celuilalt poate înclina în favoarea adevărului. Da, tot pariul protestanţilor e în idealul oniric al întoarcerii în momentul tezero, clipa legendară în care Iisus  îşi slujea liturghia printre oameni. Toată ortodoxia e în adecvarea pragmatică la aici şi acum. Fireşte, a pricepe momentul în care te afli este mult mai greu decât să-ţi imaginezi ceva despre un moment la care nu mai ai acces. Dar s-ar putea să fie exact diferenţa dintre visăraie şi realism.