Răul pe care statul ni l-a făcut

Motto: “Lucrul acesta însă era rău în ochii lui Samuel, că adică ei spuseseră: “Dă-ne un rege care să ne judece”. Şi Samuel I s-a rugat Domnului. Iar Domnul a zis către Samuel: “Ascultă glasul poporului, în orice va grăi către tine; că nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, pentru ca nu Eu să domnesc peste ei.” (I Regi, 8, 6-7)

Memoria celei mai longevive civilizaţii de pe pământ, civilizaţia hindusă, ne transmite că demult, într-un timp pe care istoricii noştri nu-l pot localiza cu precizie în curgerea lumii, în vremurile în care hinduşii încă nu se stabiliseră în peninsula în care se găsesc acuma, de fapt chiar înainte de a migra din legendara Hiperboreea devenită nelocuibilă, lumea era condusă de sacerdoţi a căror autoritate pur spirituală nu era contestată de nimeni. Purtătorilor de săbii, pumnale şi scuturi încă nu le trecuse prin cap să fie altceva decât preaumilii slujitori ai cunoscătorilor adevărului. Aceştia din urmă au condus lumea înţelegând, iar îndepărtaţii lor moştenitori, cei ce-şi spun astăzi intelectuali, sunt în raport cu cei de demult simple schime parodice.

Peste tot, nu doar în hinduism, purtătorii de arme s-au revoltat împotriva sacerdoţilor. În Occidentul catolic, este lupta dintre Imperiu şi Papalitate. Celţii figurau opoziţia dintre cele două puteri sub semnul luptei dintre mistreţ (sacerdot) şi urs (cavaler). În China sunt luptele dintre taoişti şi confucianişti. În Tibet, ostilitatea regilor faţă de lamaism, înainte ca puterea teocratică să fi absorbit puterea temporală. În Biblie, avertismentul pe care Dumnezeu îl transmite oamenilor este fără echivoc: “Iată drepturile regelui care va domni peste voi: pe fiii voştri îi va lua şi-i va pune la carele sale şi va face din ei călăreţi şi alergători înaintea carelor lui; el şi-i va pune căpetenii peste sute şi căpetenii peste mii şi să-i secere holda şi să-i adune bucatele şi să-i meşterească uneltele de război şi uneltele carelor lui; pe fiicele voastre le va lua să-i fie mironosiţe şi bucătărese şi brutăriţe; el vă va lua ţarinile şi viile şi livezile de măslini şi le va da slugilor sale; va lua zeciuială din semănăturile voastre şi din viile voastre şi o va da eunucilor săi şi slugilor sale; vă va lua slugile şi slujnicele şi cirezile voastre cele bune şi asinii voştri şi le va dijmui pentru treburile lui; şi din turmele voastre va lua zeciuială, iar voi veţi fi slugile lui.” (I Regi, 8, 11-17)

Nu ştiu cât de clar este pentru voi, însă pentru mine în fragmentul biblic citat se află chiar actul de naştere al statului. În limbaj administrativ, Dumnezeu le spune evreilor explicit: Statul vă va antrena în războaie; va dispune de munca voastră; vă va confisca averile dacă nu-i veţi fi pe plac şi le va da celor care-l vor sluji; vă va diminua constant bunurile prin impozitare. Ar trebui un manual de istorie care să afirme răspicat că printre marile prostii ale omenirii s-a numărat aceea de a schimba tutela blândă a asceţilor cunoscători de Dumnezeu cu aparatul complicat, greoi şi abuziv al celor care-şi justifică existenţa prin războaie şi opresiunea oamenilor simpli. Desigur, acest manual nu va fi niciodată scris, iar cei mai mulţi dintre oameni nici măcar nu vor remarca vreodată că statul, căruia i se asociază aproape automat ideea de ordine, se vrea pur şi simplu un substitut al lui Dumnezeu, cel care în actul creaţiei ne-a dăruit concomitent şi ordinea. Ar trebui să ne amintim de dezordinea despre care spune Platon că a lăsat-o plecarea Zeului, ca să fim indulgenţi, dar deloc încrezători, cu eforturile statului de a instaura fie şi un simulacru de ordine.

Aşadar, primul mare rău pe care statul ni l-a făcut este faptul de a fi îndrăznit să existe. Izvorât şi asociat gestului luciferic al războinicilor care se împotrivesc autorităţii spirituale, statul este un surogat infernal, fără izbăvire şi fără de păcat, o fantomă care ne bântuie şi minţile, şi raporturile cu lumea. E înrudit îndeaproape cu minciuna, cu fata morgana şi cu societăţile comerciale, pentru că există-nu-există, adică nu pot fi constatate prin simţuri, nu fac parte din planul creaţiei divine, nu au suport în textele sacre, dar efectele lor sunt imposibil de negat. Nici statul, nici minciuna, nici fata morgana şi nici societăţile comerciale nu se revendică din Firea lucrurilor, de aceea vom spune, simplu, că sunt nefireşti. Ca să nu las loc de dubii, pentru că unii vor vedea în menţionarea societăţilor comerciale din această înşiruire o furie anti-capitalistă, este suficient să afirm că moara, sau prăvălia, sau încărcătura de mărfuri din cala unui vas sunt lucruri concrete, dar ficţiunile care le deţin nu sunt. Societăţile comerciale, moştenitoarele universitas-urilor latine, au taman atâta existenţă câtă le concedem noi, iar când le scăpăm de sub control devin monopoluri sau corporaţii, adică forme groteşti ale opresiunii.

Nu-mi propun aici să investighez toate relele pe care statul ni le-a făcut. Probabil că fără “interesul de stat” cele două războaie mondiale, cu zecile de milioane de victime pe care le-au făcut, n-ar fi avut loc. De fapt, fără argumentul statului marile masacre pe care le-a cunoscut omenirea n-ar fi fost cu putinţă. Puterea de a ucide nemăsurat nu stă doar în unire, trebuie şi un ideal, iar statul este cel mai mare producător de idealuri criminale pe care l-a cunoscut omenirea. Să ucizi în numele comunismului, în numele nazismului, în numele democraţiei, sunt întreprinderi care depind de mult mai mult decât de constructe ideologice din cărţi. Ca să faci un lagăr de exterminare ai nevoie de mai mult decât de o ideologie, trebuie ca în spatele criminalilor să se afle statul.

Statul ne-a făcut şi continuă să ne facă un rău imens prin aceea că este o iluzie foarte scumpă. Atunci când mergem şi plătim impozite la ghişeu, plătim şi ghişeul, şi existenţa funcţionarei care ne încasează banii, şi reţeaua informatică pe care o accesează funcţionară ca să vadă cât datorăm, şi clădirea în care se află funcţionara şi reţeaua, şi serviciile de pază care garantează securitatea clădirii, a funcţionarei şi a reţelei, şi serviciile de sănătate pentru paznici, informaticieni şi funcţionară, şi pensiile foştilor paznici, a foştilor informaticieni şi a fostei funcţionare ş.a.m.d. Pentru că cei care ne încasează impozitele nu produc nici şaibe, nici roşii, ba chiar nimic util pentru mersul înainte al societăţii. De fapt, o parte din impozitele noastre le plătim fix pentru a ne putea plăti impozitele. Vremea când un demnitar colinda casele pe capra unui rădvan în care se afla o ladă unde se înghesuiau monezile contribuabililor, secondat de câţiva soldaţi a apus demult. Pe atunci puteai să fentezi destul de multe aşezându-ţi casa în codru, numai că statul modern vrea precizie, şi precizia ne costă, iar statul în sine nu produce nici şaibe, nici roşii.

De fapt, statul a fost întotdeauna ceva peste posibilităţile oamenilor, o nerozie scumpă care a generat pentru a supravieţui şi războaiele, şi colonialismul, şi genocidurile. Societăţile abundenţei nu sunt locuri unde oamenii sunt mai inteligenţi sau muncesc mai mult decât aiurea, ci spaţii care au ajuns la surplus după drenarea violentă a necesarului altora, şi acest lucru nu ar fi fost cu putinţă fără implicarea directă a statului. Abundenţa unora este condamnarea altora la sărăcie. Vorbim despre “state eşuate” acolo unde cei jefuiţi pur şi simplu nu-şi mai pot permite întreţinerea acestui instrument. Pe fondul acesta, pretenţia statului de a ni se substitui în anumite lucruri esenţiale definirii noastre ca oameni este pe cât de nerealistă, pe atât de dăunătoare.

Să exemplificăm: în lumea medievală creştină, copiii nedoriţi erau plasaţi pe treptele bisericilor. Cei fără de copii nu-şi cheltuiau banii cu fertilizări in vitro, ci mergeau să-i culeagă pe cei abandonaţi, mulţumindu-I lui Dumnezeu că le-a ascultat rugile. A nu avea copii era literalmente o năpastă, era certitudinea unei bătrâneţi triste şi chiar mizerabile. Încă înainte de a se naşte, copilul avea rost. A trebuit să treacă secole, să abandonăm perioada aceea neagră din istoria omenirii şi să ne civilizăm pentru a-i ucide pe copiii inutili în pântecele mamei sau a-i depune direct în gunoi. Tot în epoca de aur a creştinismului, Biserica şi credincioşii cu posibilităţi au deschis bolniţe şi spitale fără tarif, unde cei care aveau plăteau, iar săracii aveau aceleaşi drepturi fără să li se ceară ceva în schimb. Atât cât s-a putut, au existat fără asigurări şi fără impozite, adică fără contribuţii obligatorii. Astăzi, banii pe care statul ni-i ia cu forţa pentru întreţinerea unui sistem de sănătate etatizat sunt nenumăraţi, iar efectul este acelaşi: atât cât se poate. Eficacitatea este aproximativ aceeaşi, doar banii pe care-i dăm cu forţa sunt mai mulţi. Şi, oricât de mult am cotiza, lucrurile vor rămâne la acelaşi nivel: atât cât se poate. Nu vom avea niciodată suficienţi bani pentru perfecţiune, pentru că perfecţiunea nu se obţine cu bani.

Atunci când şi-a asumat obligaţiile noastre de milostenie, statul ne-a făcut de mai multe ori rău. Mai întâi, pentru că substituindu-se comunităţilor de orice fel (familie, sat, oraş), statul le-a fragilizat pe toate. O familie  care nu mai percepe obligaţia de a-i întreţine pe bătrâni, un sat care nu are grijă de săracii săi, un oraş care nu-şi mai hrăneşte bolnavii, sunt net inferioare triburilor de vânători-culegători care şi-au ocrotit handicapaţii, deşi cei din urmă erau incapabili să le aducă servicii. Imaginea pe care o avem despre sălbaticul care-şi concepe copiii în violuri şi argumentează cu măciuca e un construct la fel de fals ca şi “legea junglei”. În realitate, sălbăticii au fost mai reponsabili ca noi în multe privinţe, iar jungla chiar are legi nobile. Fărădelegea din inimile noastre n-ar fi ajuns atât de adâncă dacă statul nu s-ar fi oferit cu forţa (singurul argument al statului) să aibă grijă de bătrâneţile părinţilor şi bunicilor noştri, de supravieţuirea copiilor noştri atipici, de boli şi de perioadele în care serviciile noastre de sclavi temporari nu sunt apreciate şi dorite.

Fără să ştim, continuăm să avem grijă şi de părinţi, şi de bunici, şi de handicapaţi, şi de boli, şi de şomaj. N-am încetat niciodată. Tot noi o facem, dar într-un mod distorsionat, indirect şi abstract, prin intermediul statului care nu ştie să producă nici roşii, nici şaibe. Financiar vorbind, am făcut o afacere proastă: atunci când cotizăm la pensia pentru bunica, plătim şi ghişeul, şi existenţa funcţionarei care ne încasează banii, şi reţeaua informatică pe care o accesează funcţionară ca să vadă cât datorăm, şi clădirea în care se află funcţionara şi reţeaua, şi serviciile de pază care garantează securitatea clădirii, a funcţionarei şi a reţelei, şi serviciile de sănătate pentru paznici, informaticieni şi funcţionară, şi pensiile foştilor paznici, a foştilor informaticieni şi a fostei funcţionare ş.a.m.d. Azi nu mai putem să ne îngrijim de bunica fără să ducem în spate un mecanism complet inutil. Scump, scump de tot, ieşeam mai ieftin dacă mergeam direct la bunica şi-i puneam bănuţul în poală. Milostenia este un lucru ieftin şi bun, în plus îngerii o trec în răboj la fapte bune, iar eu am ca o intuiţie că pentru plata impozitelor la zi îngerii nu înmoaie pana în călimară. Aici vedem că statul nu are numai idei scumpe, ci şi proaste, pur demonice, pentru că e furt curat să te bagi între plătitor şi beneficiar, dar e de-a dreptul demonic să-l transformi pe om din milostiv în contribuabil. Dacă nu mă credeţi, vă rog să comparaţi senzaţia pe care o aveţi atunci când daţi un leu unui nevoiaş cu sentimentele pe care le trăiţi imediat ce vă plătiţi un impozit.

Statul i-a privat pe cei ce au de exerciţiul faptelor bune, iar pe cei în necaz de exerciţiul recunoştinţei. Mai rău decât atât, ne-a făcut să credem că problemele noastre au nevoie de răspunsuri instituţionale, adică de o şi mai mare implicare a statului. Practic, pentru răul creat de stat, noi aşteptăm soluţii tot de la stat. O populaţie infantilizată aşteaptă ca opresorul cu chip de doică să fie şi mai doică, adică şi mai opresor decât este deja. Şi pentru asta plătim, gonflând şi mai mult statul, permiţându-i să intre şi mai mult în vieţile noastre. Iar conflictul dintre stat şi valorile religioase este implicit şi inevitabil. Atunci când Iisus ne spune: “Că am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc; am însetat şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M’aţi primit; gol, şi M’aţi îmbrăcat; bolnav, şi M’aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.” (Matei, 25, 35-36), stabileşte că milostenia este obligatorie. Statul ne cere doar să ne plătim impozitele, milostenia devenind astfel suplimentară. Punându-se înaintea creştinismului cu singurul argument pe care îl are, cel al forţei, statul i se substituie pur şi simplu.

Percepţia consacrată a statului este aceea că e un instrument. Un fel de ciocan, doar că mai mare. Un fel de fierestrău, doar că invizibil. Un melesteu infailibil care ţine societatea în stare de emulsie. Un aditiv care împiedică maioneza socială să se taie. Admitem că are natură instrumentală, însă e straniu că nu ne sare în ochi dimensiunea ficţională a statului. Dacă nu ar fi concomitent şi o poveste, n-am avea aşteptări şi dezamăgiri de la el. Dacă nu ar fi mitologie, nu i-am spune simplu - România, identificându-l cu ţara. În mintea celor mai mulţi dintre noi, statul este şi limba română, şi eroii neamului, şi excepţionalismul cultural de la care ne revendicăm întotdeauna. Dacă nu ar fi atât de gustat ca monument interior, statul nu ne-ar putea opresa. La urma urmei, în această accepţiune statul nu e diferit de mafia: acelaşi apel la datorie/onoare, aceleaşi promisiuni legate de ordine. “Daţi-i dar cezarului cele ce sunt ale cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu!” (Matei 22, 21) Iisus Hristos ne-a avertizat cu prisosinţă în privinţa concurenţei dintre stat şi Dumnezeu. Să facem, aşadar, ce spune El, să dăm statului ce e a statului. Dar să ne întrebăm concomitent: ce anume îi aparţine de drept statului?