O poveste despre tot ce trebuie să faci în viaţă

Sunt topit după poveşti. Ştiu sigur că Logosul s-a pogorât la noi taman atunci când era mai mare nevoie de el. La fel cum ştiu că toate religiile aşteaptă la capătul timpului un personaj care să facă ordine în prostiile noastre, negreşit unul şi acelaşi, oricare i-ar fi numele. Dar ştiu la fel de bine că Logosul este neîncetat la îndemâna noastră în poveştile de adormit copiii. Ca în povestea evreiască în care un tânăr vine la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, mă sinucid.” Bătrânul îşi mângâie barba, probabil din lipsă de păr în cap, aţi remarcat că junii se scarpină în cap şi moşnegii îşi mângâie barba?, după care spune: “Aceasta nu este o soluţie.”

După o vreme, tânărul evreu se întoarce la rabin şi-i spune: “Rabbi, m-am hotărât, nu mă mai sinucid.” Bătrânul îşi mâgâie barba ca de obicei, după care declară sentenţios: “Aceasta nu este o soluţie.” Aristotelic, fostul candidat la sinucidere, acum candidat la nesinucidere, se revoltă: “Păi bine, rabbi, data trecută ţi-am zis că mă sinucid şi mi-ai spus că nu e o soluţie. Am stat, am reflectat şi ţi-am dat dreptate. Acum îţi spun că m-am hotărât să nu mă sinucid şi mi-ai zis acelaşi lucru, că nu e o soluţie. Nu te mai înţeleg, cum ar fi mai bine să fac?”

Mângâindu-şi barba cu taman aceleaşi mişcări, nici mai mult, nici mai puţin, nici mai repede, nici mai lent, bătrânul învăţător adaugă: “Crezi că există vreo soluţie?” Povestea se termină unde începe râsul. Cum să nu râzi de perplexitatea celui care-şi trăieşte viaţa ca pe o neîncetată aplicare a principiului terţului exclus? Şi totuşi, ce ne-am face fără acest principiu sănătos? Cum vrei laptele, crud sau fiert? Ori crud, ori fiert, altfel nu e cu putinţă.

Nu, bătrânul rabin bărbos nu se înşală, nu există nicio soluţie. Principalele noastre probleme, viaţa şi singurătatea întru Dumnezeu, nu  pot fi rezolvate. De fapt, putem soluţiona toate mărunţişurile, însă cam tot ce contează rămâne imuabil, insolubil şi insurmontabil. Să privim însă partea plină a cupei: pe incapacitatea noastră fundamentală se ridică, dacă pricepem că trebuie să ne trăim viaţa în absenţa oricărei soluţii, potrivit cu natura noastră, toate virtuţile: smerenia, eroismul, fidelitatea, lepădarea de rodul acţiunilor noastre. Căutarea neîncetată a frumuseţii, pentru că Dumnezeu este frumos. Eventual, sfinţenia, deşi nici ea nu e o soluţie.