Profa de sexuală

Când văd entuziasmul unora privind poporul român cel nemuritor, un fel de popor-ales-la-pătrat, localizat drept în Grădina Maicii Domnului din spaţiul carpato-danubiano-undeva, sincer vă spun că mă apucă jalea. Am tradus prea multe certificate de naştere ale unor pui de români născuţi pe aiurea ca să nu mă tem că Istoria ne poate îneca şi pe noi în valurile ei. Cum să mai crezi în românism când vezi că noua generaţie e formată din Gianluigi, Carlos, David, Alessandra, Jessica şi Alessia? Ştiţi câţi elevi cu numele de Ion am avut în douăzeci de ani de şcoală? Unul singur din peste trei mii. Un excentric. Ştiţi câţi de Gheorghe şi câţi de Dumitru? Niciunul, respectiv niciunul. Scoateţi nasul din profeţiile lui Sundar Singh şi uitaţi-vă în jurul vostru, ne stingem, suntem din ce în ce mai puţini iar când ne caută cineva la calităţi găseşte mai multe în Descriptio Moldaviae decât în lumea de azi.

Nu suntem cu totul pierduţi, nu încă. De aceea aş trece băşcălia la capitolul piese esenţiale din defensiva de aur. E spurcată rău băşcălia când vine vorba de valori autentice, poţi măcina piedestalul oricărui geniu dacă torni lichidul ăsta nediluat peste el. Cum să spun, e ca vinul fără şpriţ, nu-ţi trebuie mult ca să te dea cu roţile-n sus. Cândva, Burebista i-a obligat pe daci să smulgă viile, dar cine şi cum ne-ar putea învăţa să smulgem băşcălia din minţile şi de pe vârful limbilor noastre despicate? Pentru că, să ne înţelegem, băşcălia este o stare de detaşare, o neimplicare la care alte popoare nu pot visa nici în rate cu dobândă fixă. Ţineţi minte basmul lui Andersen cu straiele cele noi ale împăratului, în care toată lumea se preface că topmodelul monarhic era îmbrăcat, dar numai un copil spune: Împăratul este nud? Aceea este o băşcălie stângace. Singura pe care Andersen a produs-o vreodată. Noi facem trei din astea la micul dejun, de antrenament. Se spune că Andersen s-ar fi rugat că mai poată produce una, numai una. Nţ, nţ, i-ar fi răspun Preabunul, nu te-ai născut român. Avem monopol pe băşcălie.

Educaţia sexuală pe care vrea Occidentul civilizat să ne-o bage, mă scuzaţi, pe gât, este o chestie foarte serioasă. E genul de chestie serioasă care nu suportă nici o tahicardie scăpată de sub control, nicio transpiraţie neperspirată cuviincios, nicio poantă ţărănească cu miros de slană şi ceapă. De aceea demonul acesta va fi tămâiat cu băşcălie made in România (pentru că made in China n-are nici China). Iar locul blasfemiilor va fi taman şcoala românească, acolo unde repejor profesoara de educaţie sexuală va fi doamna de sexuală, după modelul doamnei de civică şi a doamnei de tehnologică. Elevul român are rău de cuvântul “educaţie”, se fereşte de el precum pisica de apă, o fi crezând că e ceva tabu. Eh, şi când stau şi mă gândesc că unii elevi merg la “me’taţii”, mâncând carevasăzică silabe de maximă importanţă, tare cred că elevii o vor căuta la cancelarie pe “doamna’ sexuală”.

Nu râdeţi, nu râdeţi, o întreagă dinamică a băşcăliei e pe cale de a se dezlănţui sub ochii noştri, e suficient să ştii cum funcţionează lucrurile în învăţământ ca să realizezi că mai uşor ar fi luată în serios arta datului în bobi şi a jucatului în bunghi decât sexuala. Să presupunem că intră noul cadru didactic în cancelarie şi ne vede pe noi, clasicii, obosiţii profesori, plângându-ne: cel de sport că elevilor nu le place să alerge, cel de română că alumnii nu citesc, cea de franceză că elevii nu-s tenaci, şi aşa turul cancelariei, de ce s-ar putea plânge profa de sexuală? Cred că de nimic. Adică, serios acuma, nu mai râdeţi atât. Dar să zicem c-ar vrea să se integreze şi ea în colectiv (era sa scriu: în absolut), şi s-ar fandosi un pic că elevii nu prea percutează la pagina optsprezece din kamasutra. Noi, profesorii, suntem solidari, când vedem că cineva nu se pricepe sărim să-l ajutăm.

Păi se poate, doamna sexuală, să întâmpinaţi dificultăţi la un capitol atât de fascinant ca sexul scris? Ascultaţi la noi, copiii sunt sătui de teorie, practica e totul. Luaţi-o şi dumneavoastră cu un film, ceva, şi dacă nici aşa nu pricep, treceţi la practică în 3D. Să scrie sexul de le sar capacele, ca doar suntem la şcoală, aici se scrie până faci scurtă la mână. Dacă vreţi, venim şi noi în interasistenţă, să vedem dacă respectaţi obiectivele lecţiei, dacă relaţia cu elevii este destul de convivială, dacă mijloacele psihopedagogice sunt suficient de adecvate. Elevul e o chestie fragilă, iar lecţia e suficient de inefabilă încât să ceară asistenţa întregului corp profesoral, din colegialitate, desigur. Plus că, la partea ştiinţifică, toată lumea va aprecia pregătirea doamnei sexuale.

Sau vine un elev s-o caute la cancelarie într-un moment când nu mai are ore. Mitologia spune că profesorii sunt nişte persoane care învaţă continuu, dornici să transmită tot ce e mai nou în materie. Dar eu cred că sunt doar mituri. Ce-i spui copilului? “Doamna e plecata la o inspecţie pe centură.” O fi dragostea chimie, dar educaţia sexuală nu va face niciodată schimb de experienţă în laborator printre retorte. Practica, practica aceea care nu ne omoară în cazul ăsta, are locurile ei dedicate. Să zicem că se îmbolnăveşte colega sexuală. Se mai întâmplă, noi de regulă aducem un pensionar care să ne înlocuiască, să nu se stingă focul sacru al disciplinei. Dar de unde pensionari de sexuală? Trebuie să vină Lola sau Cica, şi aici ne trezim cu ditamai paradoxul pedagogic: cum să le recunoşti calificarea unor fete fără studii de specialitate, dar cum să îndrăzneşti să susţii c-ar fi necalificate nişte adevărate profesioniste în sexuală?

Eu cred că nişte oameni împăciuitori ar putea crea şi un spaţiu special pentru doamna de sexuală, un loc în care să se desfăşoare practica disciplinei. Avem sală de sport pentru sport? Avem. Este laborator de chimie pentru, normal, chimie? Este. Cabinet pentru limbi şi civilizaţii străine? Cabinet. Când va veni momentul educaţiei sexuale importate din occident, românii vor descoperi că nu-i chiar aşa de greu să găsească o destinaţie abandonatului fumoar: îl vor transforma în futoar. Va fi probabil prima dată când o dotare stringentă a învăţământului va cere doar cheltuieli legate de schimbarea unei singure litere. Toate acestea, şi mult mai multe decât aceste băşcălii şi sarcasme se vor face respectându-se limitele decenţei şi colegialităţii din codul deontologic al cadrelor didactice din România, altfel cum?

Până nu demult, eram convins că băşcălia este defectul nostru major, irecuperabil. Apoi m-a fulgerat o idee: dacă defectele sunt calităţi excesive sau prost direcţionate, ca de exemplu zgârcenia, care e un exces de economie, sau lenea, care e proasta direcţionare a odihnei, de ce n-ar fi şi băşcălia bună la ceva? Toate falsele religii ale modernităţii au un comun un lucru: cer seriozitate băţoasă. Poţi râde frumos şi subtil printre cele sacre, ca-n povestea gruzină în care un cocoş este avertizat să nu se proţăpească în faţa Catedralei Sfântului Petru din Roma, pentru că Apostolul nu agreează cocoşii, mai ales dacă aceştia cântă de două ori, dar feri-te-ar bruxelu’ să te trezeşti luând în derâdere mofturile transgenderilor sau să afirmi că homosexualitatea e o suferinţă care se cere şi poate fi alinată. Să fim ironici deci, să luăm în balon drăciile, pentru că am senzaţia că băşcălia salvează România!