Humanae Vitae, enciclica Papei Paul VI despre căsătorii şi controlul naşterilor

Există o puternică asemănare între enciclicele papale şi fattwa islamice. Ambele demersuri se întâlnesc în dezideratul definirii binelui şi a răului. Ambele interpretează corpusul doctrinar în raport cu exigenţele veacului, pornind invariabil de la textele sacre nemuritoare. În cele din urmă, dar nu în ultimul rând, ambele sunt la fel de hulite de către lumea modernă, căreia îi relevează urâţenia şi zădărnicia.

Sanctitatea Sa, Sfântul Părinte Paul VI, a redactat şase enciclice: Ecclesiam Suam (6 august 1964), Mense Maio (29 aprilie 1965), Mysterium Fidei (3 septembrie 1965), Christi Matri (15 septembrie 1966), Populorum Progressio (26 martie 1967), Sacerdotalis Caelibatus (24 iunie 1967). Ultima dintre ele este Humanae Vitae, din 25 iulie 1968. Cei din urma zece ani ai pontificatului său, altminteri foarte scurt (între 1963 şi 1978) nu au mai adus nici o enciclică.

Ultima dintre ele este, de departe, cea mai cunoscută, şi se poate spune că opinia ecleziastică era aşteptată încă de la începutul anilor ’60, când apăruseră primele contraceptive orale. Cam pe atunci Papa Ioan XXIII stabilise o comisie formată din şase specialişti non-teologi care să studieze chestiunea controlului naşterilor şi a demografiei populaţiei. Papa Paul VI a lărgit comisia, adăugându-i teologi, fizicieni, episcopi şi cupluri creştine. Deşi este ultima apărută în ordine cronologică, Humanae Vitae (Despre viaţa omenească), se poate spune că a fost prima în ordinea anticipării.


Importanţa acestui text pentru lumea creştină catolică în special şi pentru Occident în general este, şi cântărim bine adjectivele, una crucială. Vorbim despre o capodoperă a gândirii tradiţionale, impecabilă atât în detalii cât şi în ansamblul său. A suscitat reacţii pe măsura profunzimii ei, de la respectul şi admiraţia credincioşilor la persiflare şi combatere din partea modernilor. A fost un duş rece peste o revoluţie sexuală în plină şi aprinsă desfăşurare, cu doar câţiva ani înainte de recunoaşterea oficială a primului caz de SIDA (1980). Se fundamentează pe opinia tradiţională a Bisericii Romano-Catolice asupra căsătoriei, aşa cum este aceasta formulată în Casti Connubii (Despre căsătoria creştină), de către Papa Pius XI în 1930.

Enciclica poate fi împărţită în patru mari secţiuni, pe care le vom aborda pe rând: 1) Cadrul general; 2) Afirmarea principiului; 3) Licit şi ilicit în regularizarea naşterilor; 4) Anticipări. Pentru cei care vor avea curiozitatea să citească textul enciclicei, avertizăm că aceste titluri ne aparţin, şi fac parte din modul în care o prezentăm noi înşine, şi de aceea nu pot fi găsite ca atare în original.


Cadrul general

Lumea este în schimbare. De aici necesitatea continuei definiri a binelui şi a răului. Dacă textul sacru ar da răspunsuri explicite şi literale la toate întrebările, n-am mai avea nevoie de lămuriri. Însă textul sacru nu este un manual tehnic, el cere efort intelectual iar acesta, dacă este dus la bun sfârşit, e încununat de succes, pentru că este purtătorul răspunsurilor implicite la toate întrebările noastre, în orice epocă le-am formula.

Humanae Vitae începe prin a vorbi despre noile aspecte suscitate de evoluţia societăţii în raport cu transmiterea vieţii umane. Sunt diagnosticate: teama de creşterea prea rapidă şi disproporţionată în raport cu resursele a populaţiei mondiale – de unde tentaţia autorităţilor de a opune acestui pericol măsuri radicale; exigenţele crescute din domeniul economic şi al educaţiei tinerilor; considerarea locului femeii în societate; valoarea atribuită dragostei conjugale în căsătorie; modul de a aprecia semnificaţia actelor conjugale în raport cu această dragoste şi, în cele din urmă, dar mai ales, faptul că omul a făcut mari progrese în ceea ce priveşte organizarea raţională a naturii, astfel încât încearcă să extindă această organizare raţională şi asupra fiinţei proprii.

În câteva rânduri sunt abordate dramele moi ale modernităţii, violenţa pe care acest mod de viaţă o exercită asupra celor pe care îi domină. Într-o lume în care uitarea a căpătat valori cathartice, Biserica îşi cultivă memoria şi astfel are putinţa de a compara, de aceea ştie că viaţa este acum mai grea decât înainte de pragul instalării modernităţii. Ea ştie că mentalităţile sunt supuse schimbării, şi vede circulaţia ideilor promovate de instrumentele moderne de propagandă, printre care ideea presiunii demografice. Ea înregistrează tehnicizarea crescută a vieţii, care se întoarce împotriva omului, devenit din autor – obiect asupra căruia tehnica începe să-şi exercite despotismul. În ansamblu, autoritatea ecleziastică veghează, şi rodul veghei sale este discernământul cu care alege binele de rău.


Afirmarea principiului

Într-o lume care crede din ce în ce mai mult că omul este o maşină alcătuită din componente, Biserica Romano-Catolică reafirmă principiul tradiţional conform căruia Omul este un tot. El are o existenţă biologică, psihologică, demografică şi sociologică – deci terestră, dar şi una supranaturală. Niciuna nu poate fi separată de celelalte, iar cele ale lumii se supun celor de deasupra lumii.

Partizanii controlului artificial al naşterilor, printr-o subversiune, denaturează conceptele de dragoste conjugală şi de paternitate responsabilă, care stau la baza căsătoriei. Ambele îşi au de fapt imaginea arhetipală în perfecţiunea dumnezeiască, şi omul trebuie să tindă spre ele în virtutea injoncţiunii christice: “Fiţi desăvârşiţi, precum desăvârşit este Tatăl vostru cel din ceruri.” Astfel, Dumnezeu este dragoste, şi concomitent părinte a tot ceea ce se află în cer şi pe pământ. Dragostea conjugală are ca model uniunea dintre Hristos şi Biserică, aceasta trebuie să fie sensibilă şi spirituală, nu un simplu instinct sau sentiment. Este un act de voinţă liberă, destinat să se menţină şi să crească prin bucuriile şi durerile vieţii. Este fidelă şi exclusivă până la moarte, este fecundă, destinată să aducă noi vieţi. Copiii sunt cel mai important dar al căsătoriei.

Paternitatea responsabilă se exercită atât atunci când se ia decizia generoasă de a mări o familie numeroasă, dar şi atunci când se hotărăşte, din motive grave, evitarea unei noi sarcini. În ambele cazuri exerciţiul paternităţii responsabile presupune supunerea faţă de morala divină. Consorţii trebuie deci să-şi cunoască şi să-şi respecte datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de ei înşişi, faţă de familie şi faţă de societate, într-o justă ierarhie de valori. Se exclude aşadar, în sarcina transmiterii vieţii, ideea de dirijare a vieţii după bunul plac, ca şi cum viaţa onestă ar putea fi gestionată în deplină autonomie.


Licit şi ilicit în regularizarea naşterilor

Folosirea căsătoriei în dezacord cu disponibilitatea transmiterii vieţii reprezintă o atingere adusă naturii intime a bărbatului şi a femeii, precum şi naturii intime a uniunii lor. Aşa cum omul nu are asupra corpului său o stăpânire ilimitată, tot aşa nu are nici asupra facultăţii reproducătoare. Poziţia Bisericii este clară: este absolut ilicită întreruperea procesului de generare deja angajat, şi îndeosebi avortul, fie el din raţiuni terapeutice. Este exclusă şi sterilizarea directă, fie ea şi temporară, atât la bărbat cât şi la femeie. Biserica însă găseşte legitime mijloacele terapeutice care sunt necesare pentru îngrijirea organismului, chiar dacă din ele va decurge împiedicarea procreaţiei, pentru că această împiedicare nu este voită, ci un simplu efect.

Utilizarea ritmurilor naturale, cu recurgerea la perioadele infecunde, este legitimă: “Biserica este coerentă cu ea însăşi, atât atunci când consideră licit recursul la perioadele infecunde, cât şi atunci când condamnă ca ilicită utilizarea metodelor direct contrarii fecundării, chiar inspirate de raţiuni care pot părea oneste şi grave. De fapt, cele două cazuri diferă complet unul de celălalt: în primul caz consorţii folosesc legitim o dispoziţie naturală, în celălalt caz ei împiedică desfăşurarea proceselor naturale.”

Pentru cineva nefamiliarizat cu complexitatea gândirii tradiţionale, poate părea de neînţeles de ce mijloacele contraceptive sunt considerate nelegitime, în vreme ce urmărirea perioadelor fertile/nefertile este acceptată ca fiind legitimă. Nu vorbim despre acelaşi rezultat? Nu au ambele acelaşi scop? Desigur, şi “pilula”, şi “metoda calendarului” urmăresc acelaşi lucru. Totuşi, două trăsături le despart irevocabil. În goana lor, moderni scapă din vedere că nimic nu poate fi definit deplin doar de scopul său. Mai există ceva care nu poate fi trecut cu vederea: efectele secundare. Toate metodele bazate pe strangularea cursului firesc al naturii sunt de tip “ingineresc”, şi le însoţeşte invariabil gustul unei false victorii asupra stării de fapt. Această iluzie conduce la inflaţia egoului şi la despărţirea omului de Dumnezeu. Urmărirea perioadelor fertile implică, dimpotrivă, abstinenţa soţilor în anumite perioade, lucru pe care oricum creştinii îl fac în timpul posturilor de peste an, deci exerciţiul în sine nu este nou, şi este menit să întărească fidelitatea şi atracţia reciprocă a soţilor. Pe lângă faptul că asceza potenţează viaţa intimă, cultivă răbdarea şi stăpânirea de sine, virtuţi deloc neglijabile.

Mai rămâne un aspect, unul subtil, de aceea nu poate fi trecut cu vederea. Contracepţia instrumentală are un grad înalt de precizie. Urmărirea perioadelor fertile trece de departe drept cea mai puţin sigură metodă de regularizare a naşterilor. Este un motiv în plus pentru care Biserica le-a respins pe primele, păstrând-o pe ultima. A dori sau a nu dori un copil reprezintă deja în sine un pariu cu viitorul, lucru inacceptabil pentru cel conştient că nimic nu controlăm mai puţin decât ceea ce va să fie. Alegând dintre toate metodele pe cea mai puţin sigură, admitem implicit că greşim şi dăm Providenţei “posibilitatea” de a ne contrazice. Omul tradiţional, omul ale cărui repere sacre funcţionează, nu “dezvrăjeşte” în mod contabil lumea. El acţionează, dar admite uşor că acţiunile sale pot fi soldate cu eşecuri, pentru că ştie că şi succesele, şi eşecurile, vin de la Dumnezeu, şi bune sunt toate.


Anticipări

La vremea când a apărut, Humanae Vitae conţinea patru anticipări pentru situaţia în care îndemnul pontifical avea să fie trecut cu vederea. Creştinii catolici fac astăzi referinţă la ele subliniindu-le caracterul profetic. Astfel, pe calea controlării artificiale a naşterilor se deschide o cale largă spre infidelitatea conjugală şi spre deteriorarea generală a moralităţii. Tinerilor, care au nevoie de încurajări în practicarea virtuţii, nu trebuie să li se ofere un mijloc facil în direcţia eludării ei. Femeia riscă să nu mai fie respectată, decăzând la stadiul de obiect al plăcerii, al cărui echilibru psihologic şi fizic nu mai merită atenţie.

Autorităţile publice nepăsătoare faţă de morală primesc în mâini un instrument foarte periculos. Cine ar putea reproşa ceva mai târziu unui guvern care va aplica la scară naţională ceea ce soţul şi soţia consideră că este bun pentru familia lor? În felul acesta, voind să evite dificultăţile individuale, familiale sau sociale întâlnite în observanţa legii divine, ar ajunge să lase la îndemâna autorităţilor publice sectorul cel mai personal al intimităţii conjugale. Şi un îndemn: “Tot ceea ce, în mijloacele moderne de comunicare socială, duce la excitarea simţurilor, la dereglarea moravurilor, precum şi orice formă de pornografie sau de spectacol licenţios, trebuie să provoace reacţia sinceră şi unanimă a tuturor persoanelor care au grijă de progresul civilizaţiei şi de apărarea bunurilor supreme ale spiritului uman. Şi degeaba ar încerca cineva să justifice aceste depravări pornind de la pretinse exigenţe artistice sau ştiinţifice, sau să se justifice pornind de la libertatea lăsată în acest domeniu de către autorităţile publice.”

Să recapitulăm deci: deteriorarea moralităţii în ansamblu, încurajarea tinerilor în direcţia practicilor imorale, privarea femeii de respectul şi dragostea la care are dreptul şi încurajarea autorităţilor publice în direcţia promovării unor politici de control al naşterilor. La jumătate de secol de la formularea profeţiilor Papei Paul VI, cu toate s-au împlinit fără greş.