luni, 2 mai 2016
Anselm de Canterbury – Despre libertatea alegerii (recenzie)
Italian născut în cetatea Aosta, pe vremea aceea în regatul germanic al Burgundiei, călugăr benedictin devenit mai apoi abate al mănăstirii franceze din Bec, Normandia, de al cărui nume s-a legat odată cu arhiescopia şi particula englezească de Canterbury, Sfântul Anselm ilustrează o altfel de uniune europeană. Una a cărei lingua franca era limba liturgică şi nu babelul multicultural de astăzi. Una ţesută în jurul acvilei cu două capete (Papa şi Împăratul) şi nu moneda unică europeană. Lumea care ne-a lăsat rafinamentul gândirii scolastice, ilustrat şi de dialogul pe care îl vom recenza în cele ce urmează. Cum ar putea ridicolele ideologii ale postmodernităţii cu care suntem contemporani să se compare cu înălţimile ce-au fost?
Volumul De libertate arbitrii face parte dintr-o trilogie, alături de De veritate şi De Casu diaboli. Două dintre aceste texte pornesc de la un verset biblic, în spatele căruia se află un adevăr metafizic greu, şi pe care-l analizează până la ultimele consecinţe. Astfel, Despre adevăr dezvoltă Ioan 14, 6: “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa“, iar Despre căderea diavolului un alt pasaj ioaneic: “Oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” (Ioan 8, 34). Dialogul Despre libertatea alegerii se concentrează asupra aporiilor privitoare la raportul dintre graţie şi liberul arbitru. Teza în jurul căreia evoluează textul este aceea că sursa acestor aporii este o înţelegere inadecvată a libertăţii.
Dar să vedem întâi despre ce aporii este vorba. Dacă libertatea alegerii înseamnă putinţa de a păcătui sau nu, de ce ar mai fi nevoie de pogorârea milei divine când omul are puterea de a alege virtutea, ridicându-se astfel la locul hărăzit de Creator? Iar dacă graţia este totul, putând înnobila şi păcătosul şi nepăcătosul, de ce mai este imputat păcatul celui care, după toate aparenţele, a fost lipsit de acest dar? Paradoxul a traversat veacurile creştine iar exagerările în ambele direcţii, absolutizând fie graţia, fie liberul arbitru, au dus la Reformă şi la erezii de tot felul. Cei care l-au dezlegat în subtile moduri au rămas, pur şi simplu, creştini.
Sfântul Anselm de Canterbury este unul dintre aceştia din urmă: “Nu consider că libertatea alegerii înseamnă facultatea de a păcătui şi de a nu păcătui.” Şi aici se produce disjuncţia dintre libertate şi liberul arbitru, care nu va fi fost o surpriză pentru contemporani, pentru că lucrarea se numeşte De libertate arbitrii şi nu De libero arbitrio, amintind şi punând în operă faimoasa distincţie a Fericitului Augustin dintre libertas major (pentru care Anselm va prefera cuvântul liber) şi libertas minor (pentru care va folosi întotdeauna sponte – “de bunăvoie”).
De ce “a putea să păcătuieşti sau să nu păcătuieşti” este o definiţie improprie a libertăţii? Întâi pentru că îl plasează pe cel care o exercită pe un loc neutru, echidistant de cele două opţiuni. Conferă creaturii o distanţă inacceptabilă şi inexistentă faţă de Creator. Apoi, argument deloc neglijabil, dacă aceasta ar fi definiţia libertăţii, atunci şi îngerii, şi Dumnezeu însuşi ar putea alege între a păcătui şi a nu păcătui. Ştim bine că nu este deloc cazul. De aceea, definiţia libertăţii, ne spune Doctorul Bisericii, nu trebuie să includă putinţa de a păcătui: “facultatea de a păcătui, care, adăugată fiind voinţei, îi diminuează libertatea, iar dacă este înlăturată, i-o măreşte, nu este nici libertate, nici parte a libertăţii”. Mai mult, există o incompatibilitate manifestă între păcat şi libertate.
Ne întrebăm atunci ce este libertatea, şi care ar putea fi raportul ei cu liberul arbitru? Aflăm pe rând că “acea libertate a alegerii este facultatea de a păstra rectitudinea voinţei pentru rectitudinea însăşi” iar mai apoi “liberul arbitru nu este altceva decât alegerea capabilă de a păstra rectitudinea voinţei pentru rectitudinea însăşi.” Aşadar, raportul dintre ele este acela de la potenţialitate la act, de la instrumentum la usus, libertatea alegerii fiind facultate în vreme ce liberul arbitru este punerea ei în practică. Ambele sunt legate însă de un concept nu tocmai evident: rectitudinea voinţei.
Sfântul Anselm nu explică nicăieri ce este rectitudinea voinţei, lăsându-l pe cititor să se concentreze şi să intuiască. Undeva, în capitolul III, pune semnul egal între acest concept şi necesitate: “Cât timp au vrut ceea ce trebuia, au avut rectitudinea voinţei.” Iar mai încolo, identificarea se face cu justitiam: “este clar că dreptatea este rectitudinea voinţei păstrată pentru rectitudinea însăşi.” Este limpede că ceea ce transformă echivocul voinţei într-o facultate univocă nu poate avea decât sorginte sacră. Doctorul Bisericii ne spune că a fi liber este totuna cu a păstra sfinţenia voinţei de dragul sfinţeniei însăşi. Libertatea neputinţei de a păcătui, libertate hieratică şi profund ritualică.
Cât de puternic este ataşamentul voinţei omeneşti de rectitudine? Atât de mare încât Dumnezeu însuşi “poate, într-adevăr, ca întreaga substanţă pe care a făcut-o din nimic s-o reducă la nimic, dar nu este în stare să separe rectitudinea de voinţa care o posedă.” Fraza care deschide cel de-al optulea capitol este o assertio inaudita, iar în faţa acestei afirmaţii nemaiauzite discipolul se vede în neputinţa de a concilia afirmaţia cu atotputernicia divină. Subtilitatea demonstraţiei ne arată încă o dată ce a pierdut lumea atunci când a început să-şi croiască drum prin hăţişurile modernităţii, abandonând gândirea sacralizată.
Pentru a îndepărta rectitudinea de voinţa care o posedă, Dumnezeu ar trebui să vrea acest lucru. Or, rectitudinea voinţei se manifestă atunci când aceasta vrea cele ale lui Dumnezeu. Înfăptuind dezideratul, Dumnezeu ar trebui să îndepărteze tocmai cele ale sale, adică să refuze ceea ce tocmai El Însuşi vrea. Cum Dumnezeu este deasupra oricărei contradicţii, ideea că ar dori să îndepărteze rectitudinea voinţei revine la imposibilitatea pură. Dumnezeu nu poate îndepărta de la o voinţa rectitudinea, şi asta nu pentru că ar fi pusă sub semnul întrebării atotputernicia Sa, ci pentru că aceasta ţine de domeniul absurdului, singura ipostază ce este la obârşia echilibrului.
Tema centrală a lucrării Despre libertatea alegerii este aşadar superioritatea libertăţii fără păcat. O libertate aflată în neputinţa sacră de a păcătui, neputinţă pozitivă care nu limitează, la fel cum Dumnezeu şi îngerii nu sunt limitaţi de refuzul lor de a înfăptui răul. Straniu este că această libertate poate convieţui cu robia: după cădere, omul este deopotrivă rob al păcatului şi liber, întrucât voinţa lui se poate îndrepta spre bine. Aici vedem că libertatea şi liberul arbitru coexistă la niveluri diferite: “[primul om] a păcătuit prin alegerea sa, iar nu prin aceea care o determină să fie liberă.” Altfel spus, Adam a păcătuit exercitând liberul arbitru, fără ca libertatea sa, oglinda rectitudinii voinţei, să fi fost prin aceasta ştirbită.
Fericitul Augustin a tranşat aporia privitoare la raportul dintre liberul arbitru şi graţie. Le-a susţinut deopotrivă pe amândouă, adăugând că maniera concilierii lor este incomprehensibilă. Paradoxul rămâne, nu este nevoie să fie rezolvat în maniera în care “dezlegase” cândva Alexandru cel Mare nodul gordian. Sfântul Anselm vine cu o soluţie: nu există cu adevărat o contradicţie logică între liber arbitru şi graţie, există doar o înţelegere inadecvată a libertăţii. Rolul libertăţii nu este acela de a alege între ceva (Dumnezeu) şi nimic (păcatul), ci tocmai acela de a se ataşa naturii sacre a omului. La această libertate nu se ajunge prin efort, ea face pur şi simplu parte din natura umană, graţia o poate dezveli şi elibera din natura păcatului, dar chiar şi fără concursul graţiei ea este în om, şi nimic nu i-o poate smulge. Paradoxul care avea să scindeze odată cu Renaşterea şi Reforma creştinismul apusean nu este până la urmă decât o eroare de paralaxă.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu