Comitetul Invizibil - Insurecţia care va veni (recenzie)

Motto: “Nu economia este în criză, economia este însăşi criza. Nu locurile de muncă lipsesc, munca însăşi este în plus.” (Comitetul invizibil)
 “Noile soluţii seamănă cu vechile probleme.” (acelaşi)
“Nicio ordine socială nu poate fi fondată durabil pe principiul că nimic nu este adevărat.” (tot acelaşi)

Am terminat lectura acestei cărţi-manifest cu senzaţia că ezit între două diagnostice: lucrare sociologică sau manual de terorism. Pe deplin însă, n-ar fi nici una, fără să fie nici cealaltă. În ciuda unor resurse intelectuale şi stilistice impresionante, care până la urmă constituie toată miza lecturii, lipseşte detaşarea echilibrată a omului de ştiinţă. Cel/cei care se ascund/e în spatele semnăturii Comitetul invizibil nu se mulţumeşte doar să constate, să evalueze şi să emite prognosticuri pentru viitorul imediat. Acest Comitet, oricine va fi fiind în spatele său, propune soluţii, are planuri.

 Însă nu vom sucomba prosteşte tentaţiei de a afirma că am ţinut în mână, preţ de câteva ceasuri, un manual de terorism. Dincolo de pălăvrăgeala obositoare şi sterilă a oamenilor politici, amplificată mecanic de flaşnetele propagandistice ale jurnaliştilor servili, nu avem ştiinţă de vreo definiţie neechivocă a terorismului. Nici observaţia făcută cândva de Noam Chomsky (Somebody’s terrorist is another person’s freedom fighter) nu aduce toată lumina de care e nevoie. Ce este libertatea? Şi cât de mult se poate lupta pentru ea. Jean-Paul Sartre, cu a sa afirmaţie conform căreia cea mai mare libertate pentru intelectualii francezi a fost în timpul ocupaţiei naziste, întregeşte paradoxul.


 Şi totuşi, această carte nemiloasă, necruţătoare, care răvăşeşte locuri comune şi spune “adevărurile necesare, cele a căror refulare universală umple spitalele psihiatrice şi privirile de tristeţe“, nu a fost asumată prin semnătură lizibilă. Dacă ar fi rămas la nivelul pur constatativ, cu toată fronda din rândurile sale, un Jean Baudrillard, un Edgar Morin, un Pierre Bourdieu ar fi putut-o distila, semna, asuma. Numai că rolul acestor somităţi, de la care nu ar şti să abdice, este să-şi consume luciditatea dincolo de zidurile universităţilor, ca nişte şoricei care pedalează agonic în cuşti meschine. L’insurrection qui vient respiră un nepermis, dar tonic, aer de răzvrătire.

 Teza fundamentală a cărţii este că Occidentul nu traversează o criză, ci un crepuscul. Al său. Nu trăieşte o sincopă, ci o gangrenă. A sa. Prezentul este lipsit de soluţii, în vreme ce viitorul nu mai are perspective. Doar pornind de la această constatare intuitivă, consecinţa militantă a volumului capătă sens (ciobănească şuierătură în biserică): dacă lucrurile sunt în mod ineluctabil ceea ce sunt, ce putem face? Sentimentul social s-a evaporat în Occident, în vreme ce o putere politică din ce în ce mai poliţienească, lipsită de soluţii, exercită presiuni inimaginabile pentru ca nimic să nu se întâmple. Comitetul invizibil ne invită, precum Dante Alighieri altădată, să facem un voiaj în măruntaiele prezentului.

 Infernurile 

Cercul întâi: “Eu sunt cel ce sunt”. A fost vărsată ultima ofrandă a marketingului lumii, s-a atins stadiul ultim al evoluţiei publicitare, fiecare dintre noi am devenit ceea ce suntem. Secole de modernitate, decenii de postmodernitate pentru a se ajunge la tautologia pură: eu – eu. Corpul îmi aparţine. Principala mea producţie este Eul propriu. Totul are aspect terapeutic, chiar şi munca, chiar şi dragostea. Eul meu pe jumătate năruit, într-o slăbiciune cronică, autocritic, deprimat, virtual, este în acelaşi timp consumatorul cel mai vorace şi, paradoxal, Eul cel mai productiv, care se va arunca avid asupra celui mai iluzoriu proiect, pentru a reveni mai târziu la starea sa larvară originară şi perpetuă. În întuneric, Comitetul invizibil ne spune: “În pofida a ceea ce ni se spune din copilărie, intelegenţa nu este a şti să te adaptezi – sau dacă aceasta este un soi de inteligenţă, este cea a sclavilor. Inadaptarea şi oboseala noastră nu sunt probleme decât din punctul de vedere al celor care vor să ne supună.” Am intrat în infern, dar nu suntem singuri…

 Cercul al doilea: “Divertismentul este o problemă vitală”. Istoria noastră este cea a colonizărilor, a migraţiilor, a războaielor, a exilurilor, a dezrădăcinărilor de tot felul. Istoria pusă la cale de noi înşine ne-a transformat în străini în propria lume, invitaţi în propria familie. “Învăţământul ne-a răpit limba, pornografia ne-a confiscat carnea, poliţia ne-a expropriat de propriile oraşe, condiţia de salariat ne-a îndepărtat de prieteni.” Am ajuns la o asemenea culme a înstrăinării încât singura metodă de a ne mai simţi francezi, spune Comitetul invizibil, este să-i înjurăm pe imigranţi, adică pe cei care sunt mai vizibil nişte străini ca şi noi. Nu mai există popor, sunt de acord şi sociologii, atunci când preferă să folosească metafora reţelei.

 Cercul al treilea: “Viaţa, sănătatea, dragostea sunt precare, de ce ar fi locurile de muncă altfel?” Oroarea pe care o inspiră munca provine din ravagiile metodice pe care le provoacă asupra tot ceea scapă controlului ei. Paradoxul cu care suntem contemporani este acela că munca a triumfat definitiv asupra tuturor celorlalte moduri existenţiale, în vreme ce muncitorii înşişi au devenit inutili. Câştigurile aduse de productivitatea, delocalizarea, mecanizarea, automatizarea şi computerizarea producţiei au progresat atât de mult încât cantitatea de muncă vie necesară confecţionării unei unităţi de marfă a fost redusă la aproape nimic. “Trăim paradoxul unei societăţi de muncitori care nu au de lucru.” Piaţa muncii este atinsă de tetanie: a munci înseamnă astăzi mai puţin o necesitate economică de a produce mărfuri, cât o necesitate politică de a produce producători şi consumatori, de a salva prin orice mijloace ce a mai rămas din ordinea lucrurilor.

 Cercul al patrulea: “Mai simplu, mai funny, mai mobil, mai sigur!”. Vechea opoziţie oraş-sat a murit. Suntem înconjuraţi de o pânză urbană unică, o zonă dezolantă, indefinită şi nelimitată, “un continuum mondial de hipercentre muzeificate şi de parcuri naturale, de mari ansambluri de locuinţe şi de imense exploatări agricole, de zone industriale şi de parcele, de adăposturi rurale şi de baruri la modă”. Metropola mondială are ambiţia sintetizării întregului teritoriu. Preţul ei este moartea simultană a oraşului şi a ruralităţii, înlocuirea lor cu un cocooning universal transformat în flux. În mod ciudat însă, aspirând spre controlul absolut, metropola produce concomitent mijloacele propriei sale distrugeri.

 Cercul al cincilea: “Mai puţine bunuri, mai multe conexiuni!” Nu există şi nici n-a existat vreodată o ştiinţă economică în sensul clasic al termenului, acela de cunoaştere. Economia este o politică, o construcţie pur ideologică, al cărei scop astăzi este impunerea unei selecţii într-o umanitate superfluă. Capitalismul a dezintegrat spre propriul folos tot ce mai rămăsese în materie de legături sociale, iar acum reconstruieşte de la zero, pe baze create tot de el. Ultima nebunie este bioeconomia, o nouă economie pentru o nouă umanitate: noua definiţie a muncii este munca asupra Eului, noua definiţie a Capitalului este capitalul uman, noua idee asupra producţiei este de producţie de bunuri relaţionale, iar a consumului de consum de situaţii. “O asemenea ştiinţă ar putea să ne facă să regretăm într-o zi vremurile bune ale indicelor înşelătoare în care se pretindea măsurarea fericirii poporului în raport cu creşterea PIB-ului, dar în care cel puţin nu credea nimeni.” Pentru a se impune definitiv economia, etica muncii şi a avariţiei, a trebuit ca în cursul secolului XVII să fie eliminată fauna contemplativilor, a cerşetorilor, a vrăjitoarelor, a nebunilor şi a tuturor săracilor de bunăvoie care dezminţeau prin simpla lor existenţă noua ordine a interesului şi a cumpătării. Bioeconomia nu s-ar putea impune fără o selecţie identică a subiecţilor apţi de mutaţie.

 Cercul al şaselea: “Mediul înconjurător ca sfidare intelectuală”. Nu există o catastrofă a mediului încojurător. Singura catastrofă este însuşi mediul înconjurător, adică ceea ce a mai rămas când omul a pierdut totul. Atunci când lumea a murit, ceea ce rămâne se numeşte mediu înconjurător sau ceea ce, după cum îi spune şi numele, ne înconjură fără să ne poată constitui. Bunicii şi părinţii noştri au fost folosiţi la distrugerea lumii, acum se doreşte ca noi s-o reconstruim şi, culmea, să fie şi rentabilă. Ecologia este numele noii morale a Capitalului, criteriul de selecţie în numele căruia se vor opera noile triaje. Dictatura mediului înconjurător, trasabilitatea, transparenţa, eco-taxele, toate acestea prevestesc starea de excepţie ecologică, şi totul va fi permis unei puteri politice care-şi clamează temeiul de la Natură, de la sănătate şi de la bunăstare.

 Cercul al şaptelea: “Construcţia spaţiului civilizat”. În acest infern este cel mai mare întuneric, cea mai mare suferinţă. Lăsăm Comitetul invizibil să vorbească: “Occidentul, astăzi, este un soldat american care se îndreaptă cu toată viteză spre Falludja la bordul unui tanc Abraham M1, ascultând la maxim muzică hard rock. Este un turist pierdut în mijlocul stepelor Mongoliei, ironizat de toţi şi care se agaţă de cardul de credit ca de un colac de salvare. Este un manager care nu crede decât în jocul de go. Este o fetişcană care-şi caută fericire printre ţoale, tipi şi creme hidratante. Este un militant elveţian pentru drepturile omului care se duce în cele patru colţuri ale planetei, solidar cu toate revoltele, cu condiţia să fie înfrânte. Este un spaniol căruia puţin îi pasă de libertatea politică atâta vreme cât i s-a garantat libertatea sexuală. Este un amator de artă care oferă admiraţiei stupefiate, şi ca ultimă expresie a geniului modern, un secol de artişti care, de la suprarealism la acţionismul vienez, se întrec care scuipă mai temeinic pe faţa civilizaţiei. Este în cele din urmă un cibernetician care a găsit în buddhism o teorie realistă a conştiinţei şi un specialist în fizica particulelor care a căutat în metafizica hindusă inspiraţia ultimelor sale descoperiri.”

 Cadavrul din cârcă

 Spuneam undeva la începutul acestui text-despre că niciun universitar, oricât de binevoitor, nu ar trece dincolo de nivelul constătărilor. Oricât de dure ar fi acestea, şi un Oswald Spengler, un Arnold J. Toynbee, n-au făcut economie de nuanţe întunecate, ca să nu cităm decât două nume arhicunoscute, oricât de pesimist ar fi diagnosticul, manierele în vogă îl împing pe cărturar să se comporte ca un medic odios, care vede cancerul, dar se lasă păgubaş şi întoarce spatele exact în momentul în care ar trebui să înceapă cura. Comitetul invizibil, oricine va fi fiind îndărătul acestei denumiri, sparge tiparele. Avem un cadavru în cârcă, o civilizaţie în moarte clinică, sfârşitul unei lumi care nu mai prezintă interes decât pentru istorici. Acesta este un fapt, este nevoie de o decizie.

 Occidentul se năruie, a intrat într-un manierism de tip disneyland, în care personajele peliculelor s-au materializat, îndepărtându-se paradoxal de noi. Faptul de a le putea atinge nu e recomfortant, pentru că tactilul se retrage oripilat de plasticul tridimensionalizat. Faptul de a le putea vorbi nu e comunicare, pentru că îndărătul măştilor cu gura zâmbind până la urechi se află indivizi depersonalizaţi şi fazi. Comitetul invizibil ne spune tranşant că depinde de noi să găsim ieşirea din parcul de distracţii. Chiar cu preţul parcului de distracţii, dacă acesta se încăpăţânează să ne reţină. 

Nu voi discuta aici “soluţiile”. Ar fi chiar impropriu să le acord o expunere detaliată. Mă mărginesc să afirm că le găsesc un amestec foarte viu şi surprinzător de elucubraţii bolnave, lucruri de bun simţ şi… soluţii. Un etalaj foarte eclectic de gadgeturi pentru supravieţuit departe de lumea civilizată, scule cu care să spargi bănci hipersecurizate şi biscuiţi cu gel care promit să ţină şi de foame, şi de sete, şi de somn şi de chef de viaţă. Un etalaj de posibilităţi din care nu orice se poate. Un plan nebunesc de evadare rezervat celor care vor să se asume, după ce fac efortul intelectual de a transcende dincolo de vocea termurată a guvernanţilor, departe de supravegherea poliţienească a lumii occidentale.

 Să ne organizăm pentru a nu mai fi nevoiţi să muncim (în sensul frenetico-tâmpesc pe care modernitatea l-a agăţat de coada termenului). Să eliberăm pentru cât mai mulţi, cât mai mult timp. Să cultivăm şi să fabricăm, să dobândim mijloace de producţie pentru a putea supravieţui atunci când fluxurile metropolei vor îngheţa. Să formăm şi să ne formăm, încetând să ne mai distrăm ca chiorii. Să creăm teritorii într-o lume ce se vrea deteritorializată, ieşind dintre pereţii casei, înapoi în cartiere, înapoi pe străzi, înapoi la ţară. Să călătorim de-a binelea, trasând propriile căi de comunicaţie. Să evităm vizibilitatea, transformând anonimatul într-o poziţie ofensivă…

Autor: Comitetul invizibil
Titlu: L’insurrection qui vient
Rating: 
Editura: La Fabrique
Anul apariţiei: 2007
128 pagini
ISBN: 2-913372-62-7