Apocalipsa ca eveniment semiotic

Ziua cea de pe Urmă, atât de des evocată în Coran, pomeneşte de o figură care ar putea fi cu uşurinţă asimilată Antichristului creştin: al-Masih ad-Dajjal (Mesia cel Fals). La numărul 1815 din Riyad al-Salihin, colecţia de hadith-uri a Imamului An-Nawawi, găsim următoarea evocare a personajului: “Profetul Muhammad a zis: Dajjal se va arăta şi odată cu el vor veni apa şi focul. Ceea ce oamenii cred că este apă, va fi un foc ce arde şi ceea ce oamenii cred că este foc, va fi o apă rece şi dulce. Acela dintre voi care se va întâmpla să-l înfrunte, să sară în ceea ce este foc, căci acesta va fi o apă rece şi dulce.” Hadith-ul 1824 reia aceeaşi idee: “El [Dajjal] va aduce ceva asemănător cu Raiul şi Iadul, dar ceea ce numeşte el Rai va fi Iad.”

 Apocalipsa lui Ioan Teologul (gr. apocalypsis – dezvăluire) ni s-a impus ca profeţie a Sfârşitului Lumii, cu al cărui înţeles este asociată. Dar e drept să vedem că sfârşiturile sunt numeroase, şi umanitatea nu stă să-l aştepte pe cel ce va să vină fără să fi cunoscut, şi uitat de atunci, altele dinainte. Alungarea din Rai este un sfârşit. Potopul lui Noe e şi el un capăt. Mai subtilă decât acestea două, dar sfârşit al unei lumi nu mai puţin, este “amestecarea limbilor” cu care este asociat Turnul Babel. După ce va fi fost “în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi” (Facerea 11, 1) oamenii au zis: “Haidem să ne facem un oraş şi un turn al cărui vârf să ajungă la cer şi să ne facem faimă înainte de a ne împrăştia pe faţa a tot pământul!” (ibid. 11, 4). Precum se ştie, Dumnezeu decide “să amestece limbile lor”.

 Un moment magic, în timpul căruia oamenii sunt încă o mare familie, cu aceeaşi tradiţie şi unic vehicul purtător al ideilor. Tulburat de ceea ce grecii numeau “hubris” – mândria nemăsurată, încrederea exagerată în sine, soi de obnubilare adâncă a judecăţii: să construim semnificantul nemuritor al ştiinţei noastre! Turnul Babel, înainte de a fi o sfidare arhitectonică, este una metafizică, la fel cum clonarea aparţine mai puţin geneticii cât punerii sub semnul îndoielii a principiului conform căruia Posibilitatea Universală nu se repetă niciodată… Şi ceea ce se vrea coajă nemuritoare şi spre nesfârşită aducere aminte se răzbună nebănuit, hărţuind coaja cuvintelor şi zdrobind-o prin uitare şi falsă memorie. Într-o noapte de taină, un monah zicea: “Aşa trebuie să fi fost atunci, cerea omul cărămidă, şi-i dădea scândură, cerea mortar, şi-i dădea var.” Vorbe simple dar potrivite, epitaf dureros la apocalipsa mică, apocalipsa lingvistică a unei lumi ce-a început a se neînţelege. Încurcând semnificanţii cu semnificaţii, oamenii se vor fi retras în grupuri care împărtăşeau erori comune, şi poate de atunci se trage cuvântul “străin”, şi nobleţea ospitalităţii cu care îl primeşti pe cel ce-a făcut cândva parte din familia ta, în vremea când încă nu îndrăzniseră oamenii să măsoare eternitatea cu muşunoiul Babel…


 Ceva din hadith-urile despre Ziua cea din Urmă, ceva din Apocalipsa lui Ioan Teologul, intră în rezonanţă cu istoria exemplară ce-o găsim în capitolul 11 al Facerii. Profetul Muhammad avertizează că partea finală a ciclului va părea să graviteze în jurul cuiva (sau ceva) care schimbă cu uşurinţă albul în negru, răul în bine, fiece lucru în contrariul său. Altfel spus, Dezamăgitorul va fractura fără efort legătura subtilă dintre coajă şi miez, dintre semnificant şi semnificat, cuplând negânditele după malefică voinţă. Apocalipsa ne spune şi ea că Antichrist domneşte deasupra semnelor: “Şi face semne mari, încât şi foc face să se pogoare din cer, pe pământ, înaintea oamenilor. Şi amăgeşte pe cei ce locuiesc pe pământ prin semnele ce i s-au dat să facă înaintea fiarei […].” (Apocalipsa 13, 13-14) şi iarăşi: “Căci sunt duhuri diavoleşti, făcătoare de semne…” (ibid. 16, 14) iar mai încolo: “Şi fiara a fost răpusă şi, cu ea, proorocul mincinos, cel ce făcea înaintea ei semnele cu care amăgea pe cei ce au purtat semnul fiarei, şi pe cei ce s-au închinat chipului ei.” (ibid. 19, 20)

 Hinduismul are un termen pentru perturbarea semiotică: iluzia (maya). Mediul ei eficace este ignoranţa (avidya). Într-o comparaţie clasică în această tradiţie, cele două sunt nedespărţite: beneficiind de aportul ignoranţei, iluzia proiectează asupra unei frânghii aparenţa şarpelui, şi cel cuprins de ele îngheaţă de spaimă. Maya este necunoaşterea lui Brahman cel preexistent: dacă rătăcitul l-ar cunoaşte precum este El, s-ar elibera de vălul proiectat asupra lumii, n-ar mai putea fi amăgit de semnele proorocului mincinos, şi s-ar duce superb şi râzând înspre ceea ce Impostorul numeşte “Iad”. Sri Karapatra Swami, în tratatul Advaita Bodha Dipika (Lumina Cunoaşterii Non-duale), ne spune: “Iluzia (maya) este numită iluzie deoarece ea poate face imposibilul posibil. Este puterea care dezvăluie vederii ceea ce nu a fost întotdeauna acolo, asemeni unui magician care-şi face publicul să vadă un oraş ceresc în văzduh.” (Adhyaropa, 61) Suntem îndreptăţiţi să punem semnul egal între maya, Antichrist şi al-Masih al-Dajjal. Cu atât mai mult cu cât Apocalipsa ne dezvăluie: “Fiara pe care ai văzut-o era şi nu este […] Şi se vor mira cei ce locuiesc pe pământ ale căror nume nu sunt scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, văzând pe fiară că era şi nu este, dar se va arăta” (ibid. 17, 8) – Antichristul, ca şi maya, e morganatic, deci dimensiunea lui ontologică ţine de un plan la care cu greu avem acces, el fiind şi nefiind în acelaşi timp, putându-ne influienţa atât cât noi înşine admitem să ne lăsăm pradă influienţei lui. E o formă a inexistenţei ce se pretinde opacă.

 Ruinele Turnului Babel zac risipite peste tot în lume: învăţăm limbi ca să ne înţelegem cu străinii, noi înşine străini într-o lume populată de cei ce-au uitat c-am făcut parte pe vremuri din aceeaşi familie. Cât despre suferinţa semnului al cărui semnificant a fost împerecheat cu alt semnificat, e o durere a minţii ce-şi găseşte ecou poate doar în fisiunea nucleară, strigătul de durere al măruntaielor pământului. Apocalipsa semiotică, Apocalipsa Mare, sfârşitul lumii ce vrea să sfideze eternitatea siluind semnele, trebuie să fi venit, de n-a mai venit, parafrazându-l pe hâtrul povestitor din Humuleşti…