Motto: „Putem să ne întrebăm în privinţa faptului ciudat că după mai multe revoluţii şi un secol sau două de ucenicie politică, în ciuda ziarelor, a sindicatelor, a partidelor, a intelectualilor şi a tuturor energiilor puse în slujba educaţiei şi a mobilizării poporului, se mai găsesc (şi vor fi exact tot atâtea în zece sau în douăzeci de ani) o mie de persoane gata să protesteze şi douăzeci de milioane « pasive » – şi nu doar pasive, dar care preferă fără ocoliş, de bună credinţă şi în deplină bucurie, fără măcar să se întrebe de ce, un meci de fotbal unei drame umane şi politice?”
Titlul volumului trimite la unul dintre romanele lui Marcel Proust, A l’ombre des jeunes filles en fleurs. Şi, ca şi în cazul creaţiei literare, discursul gravitează în jurul unui pol paradoxal, pe de o parte proiectabil, visabil, dar care nu încetează să se sustragă morganatic tuturor încercărilor de palpare: eternul feminin pentru romancier, masa tăcută pentru filosof. Proust a vrut să surprindă femeia, sau cel puţin ipostazele ei la care avea acces. Baudrillard vizează masa şi tot ceea ce intră în contact cu ea: politicul, mass-media, sensul şi socialul.
Neputându-ne concentra pe toate liniile de forţă ale volumului, alegem să ne limităm la scrutarea interacţiunii a două dintre ele: masa şi politicul. Cele două noţiuni-entităţi coexistă, coabitează, se condiţionează, se limitează reciproc, se interpătrund, se confruntă. Însă nu ca într-un duel, cu parteneri pe măsură, deschişi şi dedicaţi, nici ca într-un joc, cu reguli şi satisfacţie, ci ca într-o încleştare agonică. Masa este creaţia modernităţii, societăţile tradiţionale necunoscând acest tip de societate amorfă, a-nucleară, a-structurală şi a-comunitară. Politicul apare tot cam pe atunci, şi îşi arogă autonomia numai după ce se desparte de religios, undeva în timpul vieţii lui Niccolò Machiavelli.
Ca şi modernitatea, masa este o invenţie, de aceea definiţiile ei trebuie să fie şi ele inventate. Jean Baudrillard face apel la tot ceea ce epistemologia este susceptibilă să ne ofere pentru a crea din bucăţi o astfel de configurare. Astfel, nu există mase amorfe versus alte tipuri de mase, există doar mase pur şi simplu, care implicit sunt amorfe, neutre, fără centru. Masa face… masă, adică absoarbe orice încercare de a o electriza prin social şi politic, pe care le neutralizează pur şi simplu. Ele nu sunt bune conducătoare de social, nici bune conducătoare de politic, nici bune conducătoare în general. Tot ceea ce le traversează devine difuz, pentru a se pierde brusc, fără să lase urme.
Astronomic vorbind, masa este o asamblare în vid de particule individuale, de deşeuri ale socialului şi de impulsuri mediatice. Este o nebuloasă opacă a cărei densitate în creştere absoarbe toate energiile şi fasciculele luminoase care o înconjoară, înainte de a se zdrobi sub propria greutate. Masa este o gaură neagră în care politicul este anihilat. De aceea, spune Jean Baudrillard că: „N-a existat niciodată pentru popor un spectacol mai amuzant ca eşecul unei clase politice. În străfundurile « conştiinţei populare », clasa politică rămâne inamicul său fundamental.” Masele sunt compuse din cei eliberaţi de obligaţiile lor simbolice, prinşi în reţele infinite şi destinaţi să fie strict terminale de acelaşi model, care devin în cele din urmă doar deşeuri statistice. Din punct de vedere gramatical, masa nu are atribut, nu are predicat, nu este subiect, nu este obiect, nu are calitate, nu are referinţă. Singura definiţie onestă pe care ar putea-o avea este indefiniţia ei radicală. Ea este neutră, adică nici unul nici celălalt (ne-uter).
Spuneam că politicul s-a eliberat în Renaştere de religios, devenind autonom. Pentru puţină vreme, poate pentru o clipă doar. S-a încărcat imediat de o referinţă socială (poporul). Cum aceasta s-a uzat extrem de rapid, odată cu iluzoria specificitate dobândită astfel, ea a fost rând pe rând înlocuită cu noi şi noi repere: rasa (în nazism), clasa socială (în marxism), economicul (în liberalism). Or, masele încep exact în punctul în care politicul se saturează, îşi pierde specificitatea şi calitatea istorică, iar idealul său se disipă. După ce secole de-a rândul politicul şi-a propus domolirea pornirilor sociale, astăzi (în modernitatea târzie) s-a trezit în faţa unui golem mut şi absent, şi-şi doreşte ca nimic altceva să-i injecteze sens, atât cât să-l menţină în stadiul de emulsie controlată. Însă masele nu vor sens, ci spectacol, şi de aceea tentativele politicului nu pot fi decât eşecuri lamentabile. Masele idolatrizează jocul semnelor, dar resping dialectica sensului. De altminteri, în societatea modernă sensul nu este decât un accident ambiguu şi fără prelungire. El poate privi doar o fracţiune minimă, o peliculă superficială a societăţii.
Dacă moartea sistemelor este suprasaturarea lor, moartea politicului survine în absenţa investiturii sale, momentul în care referentul social clasic (poporul, clasa, proletariatul) nu mai poate să însufleţească semne politice eficace. Pur şi simplu, spune Jean Baudrillard, nu mai există un semnificat social care să dea forţă unui semnificant politic. Singurul referent care mai funcţionează este cel al majorităţii tăcute, o entitate nebuloasă, o substanţă flotantă a cărei existenţă este pur statistică, şi al cărei mod de manifestare este cel al sondajului. Or, masele nu pot îndeplini funcţia referenţială, pentru că nu ţin de logica reprezentării. Ele nu se exprimă, sunt sondate. Nu reflectează, sunt testate.
Adevărata problemă de azi este tăcerea maselor. Politicul nu o sesizează, şi continuă să se întemeieze pe următoarea ipoteză: masele ar fi permeabile la acţiune şi la discurs, ele ar fi prezente în spatele sondajelor şi a statisticilor, adică ar fi capabile să producă informaţie. Aceasta din urmă este orice dar nu este un mod de comunicare, mai degrabă un agent de emulsie neîncetată, de input-output, de reacţii în lanţ dirijate, ca în camerele de simulare atomică. Însă procesul este contradictoriu, pentru că informaţia, în loc să recreeze „relaţia socială”, este un proces antropic, o modalitate a sfârşitului socialului. În loc să transforme masa în energie, informaţie produce şi mai multă masă. În loc să in-formeze, adică să creeze structuri, informaţia neutralizează şi mai mult „câmpul social”, adică creează din ce în ce mai multă impermeabilitate la instituţiile clasice ale socialului, la conţinuturile informaţiei însăşi.
Fisiunii structurilor simbolice provocate de violenţa raţională a socialului îi succede fisiunea socialului însuşi prin violenţa „iraţională” a mass-mediei şi a informaţiei – rezultatul final fiind tocmai masa atomizată, nuclearizată, molecularizată. În aceasta ar consta, conform lui Jean Baudrillard, încleştarea dintre masă şi politic, înfruntarea celor două „clase” ale postmodernităţii: una purtătoare de social, stăpână a timpului şi a istoriei, şi o alta, masă informă, reziduală, lipsită de sens. Civilizaţiile noastre moderne au trăit pe baza unei expansiuni şi a unei explozii la toate nivelurile, sub semnul universalizării pieţii, a valorilor economice şi filosofice, sub semnul universalităţii legii şi a cuceririlor. Dar, în urma unui proces de ambalare şi de accelerare, explozia a devenit incontrolabilă, şi a atins o viteză sau o amplitudine ucigaşă, sau mai degrabă a atins limitele universalului, şi a saturat câmpul expansiunii posibile. Reversul epocii de aur a acestor culturi este implozia moale de astăzi, ilustrat de leitmotivul masei tăcute: o magmă vâscoasă, lipicioasă, care atrage totul, capabilă să înglobeze fiecare element străin, cu inconştienţa şi eficacitatea sinistră a unei mlaştini.
Autor: Jean Baudrillard
Rating:
Editura: Denoël
Anul apariţiei: 1982
114 pagini
cartonată
ISBN:978-2282302263
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu