E. F. Schumacher, Un îndrumar pentru cei dezorientaţi (recenzie)

Motto: “Cea mai slabă cunoaştere care poate fi obţinută în legătură cu cele mai înalte lucruri este cu mult mai vrednică de a fi dorită decât cea mai sigură cunoaştere a celor mai de jos lucruri.” (Toma d'Aquino)

 Cartea economistului internaţional Ernst Friedrich Schumacher n-ar fi fost poate scrisă dacă în viaţa acestuia nu s-ar fi petrecut o întâmplare aparent neînsemnată: aflat în Leningrad, autorul a vrut să identifice pe hartă o biserică. Efortul fiind fără rezultat, a apelat la un trecător. “Noi nu punem pe hartă biserici”, i-a răspuns acesta. Deloc descurajat, Schumacher a insistat atrăgând atenţia că există biserici pe hartă. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.” Această carte este despre o hartă şi despre biserici vii, despre oameni care se uită pe hartă după ele şi găsesc muzee. Din nefericire, această carte este şi despre oamenii care, aflaţi în faţa unei biserici vii, refuză să intre în ea pentru că harta pe care o au în mâini nu le indică nimic în legătură cu locul acela.

 Parabola hărţii care duce la o comoară fabuloasă, cu care ne-au obişnuit romanele de aventuri ale copilăriei, nu e un simplu divertisment. De fapt, cam asta facem din momentul în care o pornim prin viaţă. Fără excepţie, căutăm comoara. Într-un fel sau altul, toţi vrem să ne îmbogăţim: cu senzaţii, cu experienţe, cu idei, cu sfinţenie, cu bani. Nu cheltuiala, ci promisiunea risipei, nu satisfacerea nevoilor, ci afundarea într-o bogăţie nesfârşită este cel mai desăvârşit motor al vieţii. Există un preaplin al ascezei faţă de care orice economie e meschină. Există boieri ai spiritului pe lângă care bogaţii în bani sunt cerşetori respingători. Îndrumarul lui E.F. Schumacher este despre falsificarea celei mai preţioase dintre hărţile unei civilizaţii: harta intelectuală.


 Cândva, hărţile spiritului erau atât de încărcate încât în comparaţie cu ele monumentele baroce păreau de o sobrietate plictisitoare. Şi atunci, filosofii au decis să modifice definiţia însăşi a adevărului, stabilind o dată pentru totdeauna că adevărat este doar ceea ce e foarte simplu, constatabil prin intermediul simţurilor sau neîndoielnic. Tot ceea ce era subtil, complex sau susceptibil de dubiu a fost şters de pe hartă. Toate întrebările care contau până atunci au dispărut la rândul lor, iar cele care au supravieţuit au primit alte răspunsuri. De exemplu, la întrebarea “Ce trebuie să fac cu viaţa mea?”, cei din vechime răspundeau: “Trebuie să mergi cât mai sus, să-ţi dezvolţi cele mai înalte capacităţi şi, eventual, să vezi Faţa lui Dumnezeu.” După eliminarea bisericilor vii, au apărut alte două răspunsuri: “Fii cât de confortabil poţi” şi “Lucrează pentru cea mai mare fericire destinată celor mai mulţi”. 

Cândva se considera că nimeni nu poate fi om deplin dacă nu se ridică deasupra umanului. Astăzi, acest salt spre Cer nu mai este făcut de cei mai mulţi dintre oameni, şi ideea însăşi a saltului vertical a dispărut pentru cei care nu mai au faţă de ea adequatio. Este ca şi cum pentru cei care cântă ar fi dispărut o octavă întreaga de sunete-posibilităţi, ba mai mult, ideea însăşi că această octavă ar fi existat vreodată a fost ştearsă şi ea. Practic, omul, care este un instrument al cunoaşterii în întregime, este lipsit de percepţia pentru anumite lucruri, şi chiar dacă s-ar confrunta cu acele lucruri nu le mai poate recepta, pentru că mintea nu gândeşte pur şi simplu, ci gândeşte cu idei, iar ideile au nevoie de decodare.

 Oamenii moderni, care cred că singurele “informaţii” demne de acest nume sunt cele obţinute prin intermediul celor cinci simţuri şi că procesarea lor are loc în creier, sunt îngustaţi la nivelul pentru care aceste informaţii sunt adecvate. Restricţia în utilizarea instrumentelor cunoaşterii are invitabilul efect al sărăcirii realităţii. Pentru tipul uman produs de harta de pe care au fost şterse bisericile vii, înţelepciunea, sălăşluită exact în acestea, nu mai există. Pentru el există doar ştiinţa manipulării naturii. Iar metodele acesteia din urmă devin mentalităţi.

 Trăind neîncetat sub tirania necesităţii, omul modern este amputat de instrumentul prin intermediul căruia ar trebui să recepteze cele mai înalte faţete ale lumii. Pentru el, acest handicap nici măcar nu este sursa unei suferinţe pentru că, în ceea ce-l priveşte, acele faţete nici măcar nu există. Pentru el, de exemplu, ştiinţa psihologică la care are acces este preocupată de oameni bolnavi pe care să-i facă “normali”, şi niciodată nu i-ar trece prin cap că o altă psihologie, cea a religiei, era cândva preocupată de oameni normali capabili să devină supranormali. Cum ar putea şti asta cel lipsit cu desăvârşire de exerciţiul conştiinţei de sine, cel care are pretenţia să înţeleagă alţi oameni fără să se fi înţeles el însuşi, cel care are pretenţia să controleze circumstanţele vieţii fără să-şi poată controla ideile din minte.

 Civilizaţia care şi-a şters de pe hartă bisericile vii este una a crizelor multiple, în care toată lumea deplânge raritatea, chiar lipsa acută a oamenilor înţelepţi, a liderilor generoşi, a consilierilor demni de încredere. Nimeni nu sesizează că a aştepta asemenea calităţi de la oameni care nu au făcut niciodată un efort interior este prostesc. Nu poate exista salvare intelectuală în condiţiile în care nu avem minimul discernământ de a respinge o fraudă ca cea a evoluţionismului şi într-o civilizaţie în care oamenii sunt trataţi ca nişte obiecte, comportându-se la rândul lor mecanic, fără creativitate.

 Sursa centrală a crizelor în care ne înecăm este faptul că oamenii de ştiinţă de azi, mai numeroşi decât toţi oamenii dedicaţi cunoaşterii din toată istoria lumii la un loc, nu-şi pierd vremea contemplând minunăţiile Universului sau încercând să obţină cunoaşterea de sine, ci tot ce fac este să rezolve probleme. Totuşi, există astăzi mai multe probleme ca oricând, inclusiv probleme legate de supravieţuirea civilizaţiei noastre în ansamblu. Cele mai înalte şi cele mai serioase probleme, cele de care depinde satisfacţia vieţii noastre, nu sunt analizate şi nu primesc răspunsuri: Care este sensul şi scopul existenţei omului? Ce este binele şi ce este răul? Care sunt drepturile şi îndatoririle absolute ale omului? Etc. Şi asta pentru că soluţionarea acestora nu este niciodată definitivă, şi nici nu suntem antrenaţi pentru ceea ce necesită o abordare non-cantitativistă şi supra-logică.

O problemă de tipul: care este cea mai bună metodă de educaţie? necesită concilierea contrariilor: “libertate” şi “disciplină”, şi aceasta nu se poate face fără: dragoste, empatie, participare mistică, înţelegere, compasiune, adică facultăţi supralogice. Practic, toată istoria filosofiei de la Descartes încoace este inutilă pentru a găsi un răspuns adecvat la acest tip de întrebare. Problemele divergente nu pot fi “ucise”. Soluţiile la acestea sunt prin firea lor temporare, lucru care nu exclude nici înţelepciunea, nici grandoarea. Balanţa răspunsului se pleacă înspre unul dintre aspecte, dar vai dacă-l pierdem din vedere pe celălalt, opusul preferinţelor noastre. Problemele noastre serioase trebuie înfruntate într-un fel sau altul, şi doar atunci când sunt contradictorii, absurde, dificile şi frustrante, viaţa noastră are sens. Dar pentru aceasta trebuie să pricepem că lumea se restaurează dinspre interior spre exterior, că toată creaţia trebuie repetată în noi şi se face lumină doar atunci când începem să avem intuiţia conştiinţei de sine. Orice tentaţie a rearanjării radicale a “sistemului” este doar o ispită proastă, sortită dintru început eşecului. Însă pentru aceasta avem nevoie de o hartă, una pe care să fie marcate şi bisericile vii. Şi trebuie ca fiecare căutător de comori s-o primească la timp, înainte de a se obişnui cu absenţa lor, înainte de a închide porţile Raiului şi de a încerca să se limităm la Pământ. Înainte ca Pământul să se transforme pentru el în Infern.