Fustel de Coulanges despre religia grecilor şi a romanilor

“Astfel pe timp de pace şi pe timp de război, religia intervenea în toate actele. Ea era peste tot prezentă, învăluia omul. Sufletul, corpul, viaţa privată, viaţa publică, festinurile, sărbătorile, adunările, tribunalele, luptele, totul era sub imperiul acestei religii a cetăţii. Ea regla toate acţiunile oamenilor, dispunea în toate clipele de viaţa lui, îi fixa toate obiceiurile. Guverna fiinţa umană cu o autoritate atât de absolută încât nimic nu rămânea în afara ei.


Ar însemna să avem o idee foarte falsă despre natura umană dacă am crede că religia anticilor era o impostură şi, ca să spunem aşa, o comedie. Montesquieu pretinde că romanii n-au adoptat un cult decât pentru a struni cu el poporul. Niciodată religia nu a avut o asemenea origine, şi orice religie al cărei fundament nu a fost decât acest motiv de utilitate publică, n-a rezistat prea mult. Montesquieu mai spune că romanii supuneau religia Statului; or abia contrariul este adevărat – este imposibil să citeşti câteva pagini din Titus Liviu şi să nu te convingi de acest lucru. Nici romanii şi nici grecii nu au cunoscut aceste triste conflicte care au fost atât de comune în alte societăţi între Biserică şi Stat. Însă acest lucru se explică numai prin aceea că la Roma, ca şi în Sparta sau în Atena, Statul era aservit religiei. Sau mai degrabă, Statul şi religia erau atât de complet amestecaţi, încât era imposibil nu numai să existe ideea conflictului între ei, dar chiar să fie o distingere între unul şi cealaltă.”

(La Cité antique. Etude sur le culte, le droit, les institutions de la Grèce et de Rome; paginaţia reproduce ediţia apărut la Durand, Paris, 1864, p. 209-210)

COMENTARIU

Uimirea noastră în privinţa faptului că civilizaţia islamică nu face o demarcaţie netă între stat şi religie nu are aşadar niciun rost. Starea normală a unei civilizaţii tradiţionale este chiar asta, şi am trăit-o şi noi cândva, nu doar în antichitate, ci şi în evul mediu, când Statul şi Biserica erau într-o bună măsură una.

De fapt, iluzia noastră este că ar putea exista domenii care să se sustragă normelor, sau cu normare ad-hoc. Promisiunea pragmatismului, de exemplu, este aceea de a putea acţiona în funcţie de împrejurări, şi nu de principii, fără consecinţe altele decât cele din domeniul faptelor. Fireşte, aceasta este o specie de prostie.