sâmbătă, 2 iulie 2016

Lucian Boia, Cum s-a românizat România (recenzie)



Lucian Boia nu scrie doar cărţi în care afirmă şi demonstrează fără greş că democraţia este o specie moale de totalitarism, ci şi texte în care prezintă naţionalismul drept o altă superstiţie păguboasă a vremurilor noastre. Lucrarea de faţă aruncă asupra României naţionale o binevenită perspectivă istorică: de la recensământul ţinut în Vechiul Regat în 1899 la cel din România lui octombrie 2011. Ar fi fost şi mai potrivită o axă mai generoasă, care să prezinte măcar succint formarea naţiunilor concomitent cu erodarea identităţii creştine în Apus şi apoi în Balcani, pentru a avea înţelegerea profundă a ideii care guvernează multe dintre nostalgiile şi acţiunile noastre. Dar, chiar şi aşa, îndepărtarea de prezent este intotdeauna lămuritoare.

Realitatea este că identitatea naţională a fost moşită. Nu ne-am născut cu ea, e o construcţie. Fireşte, întotdeauna oamenii au avut această trăsătură, numai că până la inflamarea ei n-a contat mai mult decât culoarea părului sau a ochilor. Naţionalismul nu e un reper ca atare, dar devine unul când capătă dimensiunea de aroganţă istorică. Războaiele medievale erau cu opincari mai mult pe la noi, pentru că în Vest se purtau mercenarii şi profesioniştii, care luptau pentru salariu şi din obligaţii faţă de Coroană. Nici prin părţile noastre nu te luptai cu turcul pentru că-l considerai untermensch, ci pentru că n-avea viză pentru Moldova lui Ştefan cel Mare. Încă nu apăruseră maşinile propagandistice care-l zugrăveau pe inamic ca pe un monstru sau ca pe un sub-om. Inamicul trebuia zdrobit, dar ca lupul sau ursul care vine la stână, din motive de ergonomie a ciobănitului, însă fără ură şi fără diabolizare. Ştiu ca e greu de înţeles pentru noi, într-atât de mult ni s-a inoculat reflexul demonizării celuilalt, dar în vremurile cand războiul clădea caractere, lupta nu excludea respectul.


În treacăt fie spus, pe atunci încă nu fusese inventată sârma ghimpată, dacă de exemplu locuiai prin Nordul Bucovinei se putea să nu fie foarte clar dacă eşti supus polonez sau român. Cert e că până la inventarea actelor de identitate te numeai cum ziceai tu că te numeşti, dacă erau martori înseamnă că te afli în satul/cetatea de baştină, dacă nu - erai călător şi liber să te aşezi în orice parte a lumii voiai. Dacă erai în Occident, prin intermediul latinei te înţelegeai cu toţi ştiutorii de carte, era cam ca engleza de azi, doar că n-o mormăia nimeni, cine o ştia chiar avea ce să-ţi zică. Oricum, latina conferea cele mai multe dintre rădăcinile lexicale ale limbilor europene, nu trebuia să te forţezi prea tare să aluneci spre occitană, franceză, picardă, aragoneză, catalană etc. Limbile vulgare erau puzderie, nu ca acuma, şi nimănui nu-i trecea prin cap să-şi asume vreun merit pentru că era născut undeva şi nu altundeva.

România a devenit “stat naţional şi unitar” ca mai toate ţările Europei, prin sistemul de învăţământ şi prin imigraţie. Modelul a fost oferit de celelalte ţări, ca de obicei n-am inventat noi nimic, mai cu seamă Franţa, care sub tânărul împărat Napoleon I observa că principalul obstacol în calea conscripţiei generale era faptul că vorbitorii de franceză îşi dădeau coate cu picarzii, walonii, bretonii, normanzii, provensalii şi celelalte neamuri. Marele strateg, realizând că adevărata camaraderie sub arme presupune o limbă comună, i-a declarat pe toţi francezi şi a inventat ceea ce astăzi noi numim cu mândrie examenul de bacalaureat. Scopul nu era dovedirea maturităţii, cum zicem azi, ci a asimilării mulţumitoare a unei limbi comune.

Extrag din noianul de cifre oferite de Lucian Boia doar câteva, revelatoare. Peisajul etnic oferit de România în 1930 este la fel de divers ca şi în restul Europei. Etnicii români abia depăşeau 70% din populaţie, iar în anumite regiuni, şi mai ales la oraşe, balanţa era şi mai dezechilibrată. În momentul Marii Uniri, românii din Transilvania abia depăşeau 50% . Bucovina avea cam 60% români, Basarabia mai puţin de 50%. Dobrogea, dobândită în 1878, avea un amalgam de peste 20 de naţionalităţi, dintre care majoritari erau turcii şi tătarii musulmani, urmaţi la mare distanţă de bulgari. Românii ajung la 50% doar în 1899, după o imigrare masivă a musulmanilor spre Turcia. Satele erau masiv româneşti, dar oraşele preponderent străine. Se pare că cel mai cosmopolit oraş era la 1899 Iaşiul, une evreii deţin majoritatea, depăşind cu aproape un procent 50%. Oraşe evreieşti erau în aceeaşi perioadă şi Fălticeni, Dorohoi şi Botoşani. În acelaşi an, capitala ţării avea cam 65% români, deci mult mai bine. La Cluj, românii erau ceva peste 10%, la Târgu Mureş – sub 3%. Acestea sunt cifrele. Da, ştiu, nu ne prea plac.

 Dacă astăzi realitatea este contrară acestor cifre, este pentru că am făcut şi noi ceea ce au făcut celelalte state naţionale din Europa: am naţionalizat învăţământul şi am favorizat imigraţia indezirabililor. Evreii şi germanii ne-au părăsit în timpul perioadei comuniste. După Revoluţia din 1989, foarte mulţi unguri au preferat să se relocheze în Ungaria. Oricum, în România, nu puteau urma studii decât în limba română, filiera maghiară din Universitatea Babeş-Bolyai nefiind decât ceva minuscul la Facultatea de Litere. În ansamblu, singurul lucru mixt la universitatea din Cluj este denumirea. Interesant e de ştiut că, dintre toate minorităţile conlocuitoare, cele mai aproape de noi, cele pe care nu le-am priceput ca pe un pericol, sunt germanii şi turcii.

Astăzi, avem o Românie mai monocromă ca niciodată: românească şi ortodoxă. Este bine, este rău? Credem cu sfinţenie, mai cu seamă cei educaţi în comunism, cele mai multe dintre clişeele despre istoria noastră inoculate de manuale şi filmele lui Sergiu Nicolaescu. Dacă cineva ne spune, bunăoară, că anexarea Transilvaniei şi a Moldovei făcută la 1600 de generalul Mihai Viteazul, fiul unei grecoaice, n-a fost o unire ci o aventură justificată militar şi politic, sărim în aer de supărare. Nu ne punem întrebarea dacă faptele lui trebuie judecate altfel sau au altă greutate în condiţiile unei “contaminări” cu sânge neromânesc. Pentru noi, românismul este o dogmă care nu admite nicio discuţie, o formă de predestinare stelară care parodiază elecţiunea divină a lui Israel. E chiar mai înaltă: Israelul biblic a avut nişte îndatoriri faţă de neamuri. Noi n-avem niciuna. 

În ce mă priveşte, n-am nici cea mai mică amabilitate faţă de făcătura idolatră numită naţionalism. Nu pot uita şi nici ierta faptul că s-a născut sub presa tiparului protestantului Martin Luther, cel care şi-a imaginat că pentru a aduce creştinismul mai aproape de oameni metoda ar consta în traducerea Vulgatei în limbile vernaculare. Până la el, cei capabili citeau textul sacru în limba liturgică, şi lumea era toată creştină. În ziua în care au avut în mână Scriptura, oamenii au remarcat că cei care înţeleg o anumită traducere au ceva fundamental în comun: o limbă diferită de altele. Aşa s-a inflamat naţionalismul. Între ideea lui Luther şi faptul că Cehia şi-a pierdut la jumătatea secolului XX aproape toţi etnicii germani (30% din populaţie) trebuie stabilită o conexiune directă.

Care este marea pierdere cu care ne vine naţionalismul? Nu mai avem cunoaşterea eficientă a Celuilalt, singura care poate fonda toleranţa. Pe cei mai înverşunaţi duşmani ai ungurilor i-am găsit în Moldova, unde ungurii lipsesc aproape cu desăvârşire. În Ardeal, unde de bine de rău au mai rămas câţiva, nu există conflicte sau discriminări interetnice, iar resentimentele sunt şi ele “de şcoală” (într-o zi, la un meci România-Ungaria, un prieten s-a trezit exclamând: “Măi, ăştia l-au omorât pe Mihai Viteazul!”). Şi nu avem numai o naţiune über alles, ci şi o ortodoxie über alles. Reacţiile constante ale Puterii din vremea Regatului, ale comuniştilor şi cele de după Revoluţie în raport cu greco-catolicii, adică ortodocşii uniţi cu Roma, se înscriu în acelaşi făgaş al superiorităţii noastre faţă de tot ceea ce nu e fix ca noi. Ele sunt de neînţeles în Transilvania, provincia românească ce are o lungă experienţă a diversitaţii religioase.

În 1878, la sfârşitul Războiului de Independenţă, mii de soldaţi turci au fost aduşi pe jos ca prizonieri de război în Principatele care-şi câştigaseră neatârnarea. Era iarna, iar în uniformele de vară foştii inamici îngheţau de frig şi flămânzeau. Populaţia civilă, la doar câteva săptămâni după un război purtat decent, la Dunăre, departe de locurile populate, le-a sărit în ajutor cu mâncare, haine şi găzduire. După cum se ştie, turcii nu erau români şi nici creştini ortodocşi, iar faţă de ţara lor fuseserăm vasali timp de sute de ani. În 2016, când Europa s-a confruntat cu un val de imigranţi sirieni, în urma unui război barbar, purtat în oraşe, reacţia fundamentală a românilor a fost aceea de respingere, deşi o parte dintre sirieni sunt creştini. Din păcate, sirienii au făcut eroarea de a nu fi români, iar pentru noi acesta este aspectul care contează cel mai mult. Preţul monocromiei este ignoranţa, iar aceasta naşte răutatea.

Un comentariu:

  1. Nu am citit cartea lui Boia dar pare interesantă şi în plus este un subiect foarte bun mai ales în contextul actual unde a revenit la modă forţarea unei egalităţi între identitatea religioasă, naţională şi comunitară, şi când, mult mai grav, se motivează religios naţionalismul şi încă de la cele mai înalte niveluri ierarhice. Acea idee falsă cum că globalismului i se opune naţionalismul este la fel de falsă ca ideea unei opoziţii fundamentale între stânga şi dreapta neremarcând că ele sunt parte a unui acelaşi sistem.
    La noi nu pare (încă) foarte periculos dar cu doar câţiva ani în urmă un asemenea tip de naţionalism a permis 'epurări etnice' şi alte atrocităţi. Mă refer mai ales la războiul din Bosnia care a fost paradigmatic pentru tendinţele balcanice. Desigur, se poate spune, atrocităţi au fost comise de toate părţile care se aflau în conflict, şi sunt de acord cu această afirmaţie, însă ele nu au fost justificate religios de către o ierarhie legitimă şi aduse la nivelul unei politici de stat decât în Serbia şi, într-o măsură mai mică, Croaţia. Există un articol foarte bun pe această temă care ar putea fi consultat cu folos aici: http://masud.co.uk/ISLAM/ahm/the_churches_and_the_bosnian_war.htm
    S-ar mai putea adăuga că una din cauzele acestei tendinţe, în cazul Balcanilor, este disocierea unităţii de bază a bisericii pe baze autocefale naţionale care a facilitat prin aceasta infiltrarea influenţelor moderniste, dar acesta este un alt subiect pentru o altă discuţie (a fost indicată de Mihail Vâlsan în articolul său despre soarta Occidentului).
    În rest, bănuiesc că acest articol nu va fi dintre cele preluate de Active News…
    A.

    RăspundețiȘtergere