Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî, Cuvintele de înţelepciune (recenzie)

În secolul VI după Hegira (sau secolul XIII după Hristos) a trăit în Egipt Ahmad Ibn ‘Atâ Allâh al-Iskandarî (pe scurt: Ibn ‘Atâ Allâh), al treilea maestru al ordinului sufit Shadhilyya, unul dintre numeroşii şeici care au întrunit în persoana lor precizia juriştilor şi extazele sfinţilor, aspectele exoterice şi esoterice ale islamului. S-a născut de altfel într-o familie de fuqahâ’ (specialişti în şari’ah) şi a primit o formaţie completă în diferite ştiinţe islamice, vocaţie pe care a onorat-o la rândul lui predând dreptul musulman la Universitatea Al-Azhar din Cairo. La şaptesprezece ani l-a întâlnit pe şeicul Abû l-‘Abbâs al-Mursî, eveniment bulversant pe care-l va descrie în lucrarea Latâ’if al-minan ca pe o “convertire” exemplară în măsură să ilustreze exemplul fiinţei pornite în căutarea Sinelui.

 Cel care avea să ia partea sufiţilor în disputa iscată împotriva acestora de Ibn Taymiyya, a lăsat o operă ale cărei dimensiuni nu au nimic pletoric. Lesne de înţeles, dacă stăm şi ne gândim că maeştrii precedenţi ai ordinului nu lăsaseră decât imnuri religioase. Întrebat de ce nu redactase niciun tratat despre sufism, Abû l-Hasan al-Shâdhilî, fondatorul confreriei la care avea să adere secole mai târziu René Guénon, a răspuns: “Discipolii mei îmi ţin loc de cărţi.” Ce nevoie ai să înnegreşti pergamente când posezi ştiinţa şi puterea rară de a scrie direct în inima ucenicilor… Ştim că Ibn ‘Atâ Allâh ne-a lăsat primul tratat sistematic despre invocaţia Numelui lui Dumnezeu (dhikr), precum şi un tratat despre Numele lui Dumnezeu. Însă, de departe, el este şi astăzi foarte popular printre sufiţi datorită unei culegeri de aforisme: Al-Hikam (Paroles de sagesse / Cuvintele de înţelepciune)…

 Se vorbeşte în mediile dedate în ale literaturii cu care suntem contemporani despre “fragmentul postmodern”. Se insinuează chiar în mediile academice că rădăcinile acestei specii literare ar fi pe undeva pe la Friedrich Schlegel cu ale lui Fragmente critice. Sau, prilej de erudiţie stufoasă, unii împing rădăcinile încă şi mai încolo, la Chamfort, la Shaftesbury şi la La Rochefoucauld. Sursa scriiturii fragmentariste se află însă în scrierile religioase, fie că vorbim despre “capetele” Filocaliei, fie despre apoftegmele marilor sufiţi, fie despre Ecclesiastul.


 Numai că între fragmentul de inspiraţie religioasă şi fragmentul postmodern e diferenţă ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că primul e o deschidere, în vreme ce al doilea e o fundătură, unul e început de drum pentru cel care-l citeşte şi sfârşit de cale pentru ce-l care-l rosteşte, în vreme ce altul e doar … un fragment. Să-l luăm de pildă pe Ibn ‘Atâ Allâh: Cum ar putea rugăciunea ta, care este ulterioară, să fie cauza darului Său, care a precedat-o?, pe de o parte, şi un Pascal Quignard: Cartea: implozie a limbii. (Implozie a lumii-limbă). Şeicul ne îndeamnă la o întreagă hermeneutică, în care omul îi cere lui Dumnezeu ceea ce are deja dintotdeauna, închinătorul legat de condiţia temporală prosternându-se în faţa Celui Necondiţionat, Creator al lumii şi Stăpân al timpului. Un realism de altă natură decât cel vehiculat azi, al cunoscătorului celor sacre, îl împinge pe novice la abandon în Mâna lui Dumnezeu, transformându-i rugăciunea în act de adoraţie pură, perfect dezinteresat de eventuale scopuri lumeşti. Inch’allah, spune musulmanul, făcându-se ecoul seninătăţii lui Seyydina Issa în grădina Ghetsimani… Într-o lume pe dos, un intelectual pe dos, se miră în jurul conceptului de carte ca un câine care se întâlneşte pe uliţa satului cu o broască ţestoasă. Implozie a limbii. Ba că explozie. Sau ambrozie. Oricum, nu contează, totul e să te miri de ce poate face limba asta, ca un copil candid cu lopăţica în nisip. Fragmentul postmodern este un capăt de linie, vă rugăm coborâţi din vagoane! 

Concepută ca o carte de recitire, Cuvintele de înţelepciune se bucură şi astăzi, la secole de la redactarea lor, de studiul celor porniţi pe calea spirituală sufită. Alături de cele cinci rugăciuni canonice zilnice care punctează viaţa oricărui musulman, de postul negru al Ramadanului care usucă o lună pe an pe oricine, fără excepţie, de studiile de jurisprudenţă, superb efort care nu este nicicum recompensat financiar – genul de lucrare reprezentat de hikam-urile lui Ibn ‘Atâ Allâh ilustrează o literatură care serveşte meditaţiilor, solitare sau de grup. Cea mai bună ştiinţă este cea însoţită de teama (de Dumnezeu). Tot ceea ce cunoşti te ajută dacă ai dispoziţia necesară să pui în practică. Altfel, cunoaşterea va mărturisi împotriva ta în Ziua Judecăţii. Cunoaşterea sacră te obligă, e un privilegiu şi o povară, altfel e preferabilă ignoranţa ingenuă, dacă ne stă în putinţă să alegem. Se poate ca încărcându-te, Dumnezeu să te priveze, şi la fel se poate ca privându-te, să te încarce. Dumnezeu este surprinzător, uimind neîncetat mintea noastră în căutare de şabloane şi scheme confortabile. Important nu este ca tu să-I ceri ceva, ci să fii binecuvântat cu o bună conduită. Se spune că una din cele mai înalte rugăciuni este: Doamne, primeşte-mă în ruga Ta!

 Şi iarăşi, trimiteri la doctrina sufită: “Universurile se afirmă pentru că prin El capătă consistenţă, şi se estompează din cauza unicităţii Esenţei sale.” Tot ce există, prin mila Sa există, şi pentru că singura Fiinţă este El, nimic nu există cu adevărat. “Cine Îl cunoaşte pe Dumnezeu Îl vede în orice; cine s-a stins în El, devine absent pentru orice; şi cine-L iubeşte, nu-I poate nimic prefera.” Dumnezeu este realitate dintâi şi cea de pe urmă, tot ceea ce nu este El nu e decât iluzie, sau iluzie despre iluzie. Iar scopul celui care a pornit pe calea spirituală sufită este aneantizarea lui în divin, sau, cum spune un verset coranic, “Ochiul lui e ochiul lui Dumnezeu, piciorul lui e piciorul lui Dumnezeu.” Sau: “Judecata preeternă este prea transcendentă pentru a fi în relaţie cu nişte cauze.” Suntem pedepsiţi acum, pentru ceea ce vom comite mai târziu, şi suntem miluiţi pentru ceea ce vom făptui… Distrugerea comodei relaţii de la cauză la efect încovoaie Timpul şi-l topeşte ca ceara în faţa suflării Duhului!

 Sunt apoftegme care amintesc tulburător de Coran: “Ceea ce-ţi ascunde Dumnezeu, este excesul însuşi al proximităţii Sale.” El fiind, nu-i aşa?, mai aproape de om decât vena lui jugulară. Altele aduc ecouri evanghelice: “Orice cuvânt vine înafară purtând pecetea inimii din care a pornit.” Altele par a fi scrise pentru profeţi: “Este cineva autorizat să se exprime? Cuvintele lui vor fi înţelese de urechile lumii, iar limbajul lui aluziv, clar pentru toţi.” Multe sunt sfaturi pentru cel care se chinuie încă să-şi îmblânzească armăsarii sufletului: “Eziţi între două lucruri echivalente? caută-l pe cel care este cel mai penibil pentru suflet, şi urmează-l, pentru că numai greutatea adevărului îl apasă!”