René Guénon, Iniţiere şi realizare spirituală (recenzie)

Motto: „Prostia unui mare număr şi chiar a majorităţii oamenilor, în epoca noastră mai ales, şi din ce în ce mai mult pe măsură ce se generalizează şi se accentuează decăderea intelectuală caracteristică a ultimei perioade ciclice, este poate lucrul cel mai dificil de suportat din lume.” (René Guénon)

 Jean Reyor, editorul care a adunat articolele din opera lui Guénon axate pe tema iniţierii, a avut în vedere dorinţa acestuia de a scrie o urmare, un al doilea volum la Scurtă privire asupra iniţierii. 

Despre obstacolele mentale şi psihologice

 Trebuie spus fără ocolişuri: ceea ce îi împiedică pe cei mai mulţi dintre contemporani să acceadă la iniţiere, adică la naşterea din duh despre care Iisus îi vorbeşte lui Nicodim, este ignoranţa tipică epocii noastre, inconştientă în ceea ce-o priveşte şi adesea combinată cu reaua credinţă. Dacă această prostie, care afirmă cu atât mai multe cu cât ştie mai puţine, ar fi privită în ochi, lucrurile ar fi, într-un anume sens, cu mult mai bune. Din păcate, i se fac tot felul de concesii, este menajată, este elefantul din casă despre care nu vorbeşte nimeni, dar care în felul acesta tinde să ocupe la un moment dat tot spaţiul. Una din metodele alimentării acestei stări este vulgarizarea – soi de propagandă ce vizează punerea la îndemâna tuturor a ceva ce se consideră adevărat, pornind deja de la premiza că cel care primeşte are o capacitate de înţelegere redusă.

 Aparent, vulgarizarea are la bază dorinţe pedagogice şi generozitate, în realitate scopul este ratat dintru început de simplificarea şi deci de deformarea inerentă a celor transmise. Învăţământul rudimentar care este vulgarizarea a fost vectorul devastator care a impus tuturor lumea modernă, afirmând peremptoriu ceea ce oamenii de ştiinţă înşişi consideră drept simple ipoteze. Atunci când teosofiştii şi spiritiştii au impregnat publicul cu doctrinele orientale, au făcut-o în aceeaşi manieră vulgarizatoare, distorsionând metafizica până la formele hidoase la care s-a ajuns astăzi. În cazul acesta, răul este chiar mai mare, pentru că ideile false împiedică pe cei mai mulţi să-şi imagineze că există nişte doctrine tradiţionale ale căror adevăruri sunt expuse dincolo de dorinţa de a place publicului sau de a fi „la îndemâna tuturor”.


 Un alt obstacol major în calea dobândirii unei iniţieri este cultul pe care lumea noastră îl are pentru logică, în versiunea ei dialectică (atunci când nu se abandonează aberaţiilor infraumanului, iar asta sub titlul de „eliberare”). Or, dacă logica domină legitim tot ceea ce ţine de resortul raţiunii, ceea ce ţine de supra-individual, deci de supra-raţional, îi scapă în mod evident, aşa cum superiorul nu poate fi conceput de inferior. Scopul iniţierii este să-l ia pe individul uman aşa cum este starea lui actuală şi să-i dea mijloacele de a o depăşi.

 Angoasa este şi ea o piedică, una caracteristică lumii noastre, în care starea de dezechilibru şi de instabilitate se agravează constant. Neliniştea perpetuă a modernilor este până la urmă o formă de sentimentalism şi de agitaţie, cum altfel?, sterilă. Din păcate, modernitatea nu poate oferi pacea sau echilibrul, putând propune ca leac nimic altceva decât… mai multă angoasă, şi mai multă agitaţie. Celor tentaţi să caute le propune cercetarea fără sfârşit, căutarea fără găsire, deci fără saţ, care nu duce la nimic, care nu găseşte niciun adevăr, în care modernii de altminteri nici n-ar putea crede. Capcana în care cad poate cei mai inteligenţi dintre contemporanii noştri este aceea a falsei cunoaşteri, stare cu mult mai rea decât cea a simplei ignoranţe naturale, pentru că cea din urmă este o formă de aşteptare şi de deschidere, în vreme ce falsa cunoaştere, atât de răspândită, e o fugăreală obtuză.

 În cele din urmă, René Guénon reduce neliniştea şi angoasa tot la rădăcina ignoranţei, spunând că dacă ignoranţa s-ar risipi, teama ar dispărea de la sine: „[…] orice cunoaştere implică în mod necesar o identificare; se poate deci spune că, cu cât o fiinţă cunoaşte mai mult, cu atât există pentru el mai puţin « celălalt » şi « exterior », şi că, posibilitatea fricii, posibilitate de altfel complet negativă, este abolită pentru el […]”. Intrăm aşadar în armonie cu toţi şi cu toate atunci când celălalt (aproapele nostru) este privit ca fiind noi înşine, şi atunci când cele din afară sunt proiecţiile stării noastre intime. Pentru neofit, acestea sunt nişte imperative, în vreme ce pentru cel care a parcurs drumul spiritual până în Centru, nimeni şi nimic nu se mai află în afara lui.

 Despre natura iniţierii

 Poate nucleul acestui volum este afirmaţia următoare: „[…] iniţierea constă în mod esenţial în transmiterea unei influenţe spirituale, şi […] această transmitere nu poate fi operată decât prin intermediul unui ritual, care este exact cel prin care se efectuează conectarea la o organizaţie având drept funcţie să conserve şi să comunice influenţa despre care este vorba.” Chiar dacă, atunci când o primeşte, neofitul nu „simte” nimic, influenţa este realmente prezentă şi-i conferă celui care a primit-o anumite aptitudini pe care nu le-ar putea avea fără ea. Ulterior, atunci când trece de la iniţierea virtuală la iniţierea efectivă, apar şi efectele transmiterii spirituale, care nu are nimic „magic”, şi asta pentru că nivelul magic priveşte în mod exclusiv mânuirea influenţelor joase, de tip psihic. 

Conectarea la organizaţia care este depozitara influenţei sacre presupune în mod explicit regăsirea Principiului şi restabilirea unei legături care fusese ruptă. „[…] în Principiu, este evident că nimic n-ar putea fi subiectul unei schimbări. Aşadar, nu « Sinele » trebuie să fie eliberat, pentru că n-a fost niciodată condiţionat, nici supus vreunei limitări, ci « eul », şi aceasta nu se poate face decât disipând iluzia care-l face să fie separat de « Sine ». De asemenea, nu legătura cu Principiul trebuie în realitate restabilită, pentru că ea există întotdeauna şi nu poate fi anulată în vreun fel, ci conştiinţa efectivă a acestei legături trebuie realizată pentru fiinţa manifestată. În condiţiile prezente ale umanităţii noastre, niciun mijloc nu este posibil în acest scop în afara iniţierii spirituale.”

 Trebuie văzut în acest demers un semn al decăderii ciclice, ştiindu-se că în cazul oamenilor din vremurile primordiale iniţierea ar fi fost inutilă şi chiar de neconceput, dezvoltarea spirituală împlinindu-se în ei într-un mod natural şi spontan, dată fiind proximitatea în care se aflau în raport cu Principiul. Însă, în urma „coborârii” lente, conformă oricărui proces inevitabil al manifestării cosmice, condiţiile în care ne găsim azi sunt departe de a fi cele de atunci, şi de aceea restaurarea posibilităţilor stării primordiale este primul scop pe care şi-l propune iniţierea.

 Lingvistic vorbind, trebuie ştiut că initium înseamnă „intrare” şi „început”, adică intrarea pe o cale ce trebuie parcursă mai apoi, începutul unei noi existenţe în cursul căreia vor fi dezvoltate posibilităţi de altă natură decât cele la care este limitată viaţa omului obişnuit. Într-o altă accepţiune, concordantă cu cea precedentă, iniţierea este transmiterea unei influenţe spirituale în stare de germene, care trebuie să aducă rod. De aceea, neofit înseamnă literal „plantă nouă”. Iniţierea privind în sine începutul căii, de înţelege de ce titlul de „mare iniţiat”, atribuit de new age-işti lui Iisus, lui Buddha, şi altor câţiva, nu face decât să trădeze ignoranţa celor ce-l folosesc, atât în ceea ce priveşte ilustrele personaje, cât şi natura iniţierii în sine.

 Despre metodă şi diferitele căi de realizare iniţiatică

 René Guénon a scris pentru occidentali, mai precis pentru acei dintre occidentali care încă mai au posibilităţi pentru a primi o iniţiere, şi care într-un fel sau altul sunt conştienţi de asta. De aceea, anumite precizări ar putea părea inutile, de la sine înţelese, pentru un oriental crescut şi trăit în paradigma unei tradiţii vii. Numeroasele avertismente împotriva imaginaţiei, a iluziilor „psihologice” şi „subiective” trebuie înţelese în acest context. Iarăşi, punerea în gardă în privinţa cărţilor „iniţiatice” este la fel de seacă – oricât de înalt ar fi conţinutul lor, şi oricât de calificat ar fi studentul pentru primirea unei influenţe spirituale, cărţile nu pot fi vehiculul unei astfel de întâlniri. De fapt, transmiterea orală, din om în om, este una dintre condiţiile inconturnabile ale iniţierii.

 Să nu se înţeleagă cumva că René Guénon ar fi fost împotriva asimilării aspectelor doctrinare. Ar fi cum nu se poate mai greşit. De fapt, există grade diferite în acest demers, începând cu cel care se conectează la o tradiţie spirituală, şi care deja vede mult mai multe decât profanul. Acestuia îi este superior cel care vizează asimilarea cât mai completă a nivelului exoteric, şi anume teologul. Cel care posedă câteva cunoştinţe esoterice, cât de teoretice, poate, cu ajutorul câtorva comentarii, să perceapă pluralitatea sensurilor conţinute în textele sacre, având deci acces la spirit dincolo de literă. Înţelegerea acestui din urmă este mai profundă şi mai înaltă decât cea la care poate ajunge cel mai învăţat dintre exoterişti. Studiul textelor sacre constituie o parte importantă din pregătirea doctrinară care trebuie să preceadă orice realizare spirituală, dar acesta, dacă nu este însoţit de o iniţiere, rămâne într-un stadiu exclusiv teoretic, ce nu poate fi depăşit prin el însuşi.

 Un lucru care poate părea greu de priceput pentru occidentalul modern este necesitatea, asupra căreia insistă René Guénon, de imersiune a aspirantului la iniţiere într-o formă tradiţională exoterică, ce trebuie urmată în toate prescrierile. Altfel spus, de practicare regulată a unei religii autentice, pe cât posibil în cele mai fine detalii. Este inadmisibil, spune el, ca cineva care are pretenţii la esoterism să ignore exoterismul, fie şi la nivel practic, căci cel care doreşte „mai mult” trebuie să înceapă cu „mai puţin”. „Vom spune dintru început, pentru a exprima lucrul în modul cel mai simplu, că nu se poate nimic construi peste vid. Or existenţa pur profană, din care este exclus orice element tradiţional, nu este în această privinţă decât vid şi neant.”. La fel, dacă adeziunea la un exoterism este o condiţie prealabilă pentru a se ajunge la esoterism, nu trebuie crezut că exoterismul ar putea fi aruncat după ce iniţierea a fost obţinută, la fel cum nimeni nu-şi poate imagina ca fundaţiile ar putea fi suprimate după ce edificiul a fost construit.

 Fireşte, dincolo de aceste observaţii cu caracter general, dar nu mai puţin precise, nu trebuie avut în vedere faptul că, deşi orice iniţiere este în mod esenţial aceeaşi, căile care permit atingerea ei sunt multiple, adaptate astfel diversităţii condiţiilor individuale. Dacă punctul de sosire este acelaşi, punctele de plecare diferă, multiplicitate care nu afectează nici unitatea scopului, nici pe cea a doctrinei. Aici unii occidentali comit o eroare, atunci când îşi imaginează că multiplicităţii căilor i-ar corespunde o multiplicitate a doctrinelor. În realitate, există o unitate principială a tuturor formelor tradiţionale, dincolo de o multiplicitate superficială corespunzătoare expresiilor pe care tradiţia unică le adoptă pentru a se adapta la condiţiile diverse de timp şi de loc, la fel cum în fiecare formă tradiţională există metode de realizare diferite, accesibile diversităţii cazurilor individuale.

 Sub diferite forme, există în fiecare tradiţie, sau au existat până la un punct, trei căi, sau trei forme iniţiatice. Hinduşii le numesc: Karma – în legătură cu natura expansivă, „rajasică”; Bhakti – în legătură cu aceeaşi natură expansivă, şi Jnânâ – destinată naturii luminoase, sattwică. Primele două corespund deci tendinţei raja, ultima este pentru tendinţa sattwa. Fiinţele în care predomină guna tamas, tendinţa tenebroasă, nu au nicio şansă de elevare spirituală. Calea jnânică este pentru cei care vor atinge Marile Mistere (iniţierea sacerdotală). Căile bhaktică şi karmică duc până la micile mistere (iniţierea cavalerească). În India tradiţională, unde castele sunt o distincţie care corespunde naturii intime a oamenilor, brahmanii (preoţii) sunt destinaţi căii Jnânâ, kşatriya (războinicii) sunt calificaţi pentru calea Bhakti, în vreme ce vaishya (negustorii) urmează calea Karma.

 Este greu de spus care e utilitate acestei clasificări, oricât de legitimă ar fi ea. În Occident, datorită amestecului castelor, oamenii îşi pot determina cu mare dificultate adevărata natură, deci disponibilităţile pentru una sau alta dintre căile spirituale. Se poate spune că, date fiind aptitudinile pentru cunoaştere cu mult mai rare decât tendinţa spre acţiune, iniţierea jnânică din cadrul tradiţiei creştine a dispărut demult. În timpul evului mediu subzista încă iniţierea bhaktică, pentru cavaleri, şi iniţierea karmică, pentru artizani. Mai târziu, formele bhaktice au dispărut şi ele. Faptul că practicarea meseriei nu mai este cerută ca o condiţie înainte de a primi iniţierea karmică, trebuie şi el privit ca pe o degenerare. În diferite locuri, în diverse tradiţii, Orientul păstrează intacte toate aceste forme şi în zilele noastre.

 Despre nivelurile realizării spirituale

 Fiecare tradiţie are denumiri precise pentru oamenii care au trecut dincolo de anumite praguri spirituale. În linii mari, iniţierea îl ia pe om din starea lui actuală şi-l conduce întâi pe calea „micilor mistere”, urcând ciclul parcurs în sensul descendent de către umanitate în cursul actualului ciclu, până la „starea primordială” însăşi. Degenerescenţa spirituală a lumii făcându-se în etape succesive, regenrarea neofitului nu se poate opera decât parcurgând aceleaşi etape în sens invers, într-o apropiere graduală de Paradisul care trebuie recucerit. Cel ajuns acolo, dacă nu şi-a epuizat toate posibilităţile, începe ascensiunea abruptă, dincolo de starea individului uman însuşi, spre tării. Însă între micile mistere şi Marile Mistere se află un pasaj, un punct de trecere, uşa cea îngustă din Evanghelie, poarta dintre ceruri a tradiţiei iudaice, barzakh din islam.

 Cei care au trecut pe acolo au fost scumpi la vorbă… Ştim că cel care a parcurs prima parte a căii spirituale, omul în care s-a restaurat condiţia paradisiacă, suferă înainte de a părăsi condiţia individuală un proces de răsturnare, metanoia despre care vorbeşte Platon, în urma căreia raporturile veritabile ale tuturor lucrurilor se restabilesc în el, aşa cum n-au încetat niciodată să fie pentru fiinţa principială. Kabbalişti vorbesc despre „deplasarea luminilor”, în timp ce sfinţii islamici spun: „Corpurile noastre sunt spiritele noastre, iar spiritele noastre sunt corpurile noastre”. Se mai spune în tradiţia islamică faptul că cel care trece dincolo de barzakh este opusul fiinţelor obişnuite: merge pe nisip şi nu lasă urme, calcă pe stâncă şi amprenta piciorului rămâne acolo, la soare nu face umbră, în întuneric luminează…

 Hinduismul numeşte capătul căii cu numele de Brahma, realizarea Identităţii supreme, iar cel care îl atinge este sadasat (fiinţa şi non-fiinţa), vyaktâvyakta (manifestat şi non-manifestat), shabdâshabda (sunet şi tăcere). Suma tuturor contrariilor, locul în care se sting toate conflictele, încarnarea metafizicii, omul care atinge Identitatea supremă este numit, în lipsă de altceva mai bun, cu unul din numele lui Dumnezeu. Epoca profeţilor, a fiinţelor care se întorc pline de compasiune pentru această vale a plângerii, generoşi cu lumina pe care o împrăştie pentru nefericiţii de jos, pare să se fi terminat. Vremea e a siluirii limbajului şi a profeţilor mincinoşi. Să fi dispărut însă căile spirituale, sfinţenia şi cunoaşterea, în cel mai înalte accepţiuni ale acestor cuvinte? Un hadith al Profetului spune: „Niciodată, până în Ziua cea din Urmă, nu vor lipsi de pe pământ patruzeci de oameni cu sfinţenia lui Abraham.” Cei patruzeci sunt depozitarii Tradiţiei, cu tot ce are ea mai amplu şi mai profund, mitul lor ne ajunge la urechi pe ici pe colo, sunt printre Rosicrucienii care părăsesc Occidentul corupt pentru a se pierde în Orient, sunt printre malamatyya (oamenii blamului) din Islam – sfinţii imposibil de recunoscut din cauza „deghizărilor” îndărătul cărora trăiesc contopiţi întru Dumnezeu, sunt printre nebunii întru Hristos care şochează şi resping. E stăpâna Ostrovului Zânelor, bătrâna gârbovă ce-i cere milostenie feciorului de împărat din Harap-Alb; dacă ţi se întâmplă s-o vezi pe Sfânta Vineri cerşindu-ţi un coltuc de pâine la colţ de stradă, fă-ţi un bine şi nu-i drămui contabiliceşte obolul!