Jean Baudrillard, America (recenzie)

Motto: “Caution: objects in this mirror may be closer than they appear!”

 Întrebat într-un interviu despre apartenenţa pe care şi-o declină faţă de o ramură sau alta a culturii, Jean Baudrillard, profesor de sociologie la Paris IX, spunea aparent paradoxal că nu se consideră a fi sociolog, pe de o parte, dar nu se vede asociat nici filosofiei filosofante, pe de altă parte. O anume pudoare de înţeles în decorul obscen al societăţii de consum pe care o disecase ironic în cărţile sale, sau poate ataşamentul zeflemist pentru Colegiul de Patafizică din care au făcut cândva parte Boris Vian şi Raymond Queneau, îl împiedică să vorbească fără ocoliş de adevărata lui chemare intelectuala, cea pentru metafizică. În cele din urmă, premisa metafizică este singura care salvează scrierile lui Baudrillard de cel mai tristul elogiu care li se poate face: acela al esteticului. Un Baudrillard care scrie “frumos” e un măscărici care face tumbe tragice; unul care are constant în vedere reperul absolut, despre care totuşi se fereşte să peroreze, tocmai pentru că sensul cel dintâi şi scopul cel din urmă ţine de indicibil, este un autor care ne priveşte pe noi toţi.

 Suntem contemporanii unui discurs anti-american vehement, ai căror tropi nu-i voi pomeni aici, nefiind locul. Suntem, în plină modă anti-americană, spun filoamericanii şi americanodulii, încercând să minimizeze critica acerbă al cărei subiect este America. Din perspectivă postmodernă, la urma urmei, nu este nici o diferenţă între “a fi anti” şi “a fi pro”, cât timp totul se păstrează la acelaşi etaj inferior. Nimic din toate acestea la Jean Baudrillard. Aflat în perspectiva metafizică, discursul său nu este nici pro, nici contra, ci mult deasupra. Nu există perspectivă critică, pentru că nu există nici răscumpărare, nici salvare pentru America. Lipseşte mânia şi revendicarea, pentru că America nu poate fi tristă, şi nu are nimic de dat înapoi.


 America siderală

 Lumea de dincolo de ocean este cea a libertăţii vane şi absolute a autostrăzilor, cea a vitezei deşertice şi a suprafeţelor minerale, dominată de “estetica dispariţiei”. O societate a e-nucleării (deci a des-centrării, a periferiei generalizate şi plate) al cărui corespondent contemplativ este deşertul. Critica extatică a culturii îşi are pandantul în forma extatică a dispariţiei. America este negativul civilizaţiei, în timp ce deşertul este negativul suprafeţei terestre. În ambele, privirea nu găseşte nici o suprafaţă în care să se reflecte, nici o comunicare, se pierde în reţeaua luminoasă şi fosilă a unei inteligenţe inumane, a unei indiferenţe radicale.

 Spaţiul american este creatorul vitezei, a vitezei ca obiect pur, care şterge referinţele teritoriale, triumfă în raport cu suprafaţa şi creează un spaţiu al morţii a cărui singură regulă este anularea urmelor. Viteza americană este o beţie incultă, amnezică, o sinucidere lentă prin extenuarea formelor. Adevărata sa esenţă este cea a deşertului, minerală, loc al catastrofei şi a consumării timpului, care oferă fascinaţia vidului. Este o viteză geometrică, o exacerbare a mobilităţii. Poate de aceea singura vitalitate a Statelor Unite este aceea a dezrădăcinării.

 În America, deşertul este omniprezent, iar America este artificială pentru că în deşert tot ceea ce este făcut de om este articial. În logica lui se situează miracolul ob-scenităţii (a ceea ce se află pe scenă), al disponibilităţii totale, al transparenţei tuturor funcţiilor în spaţiu, care rămâne totuşi insolubil în întinderea lui şi nu poate fi conjurat decât de viteză, de travelling-ul pur, televizual. Imoralitatea americană face ca distanţa să fie lejeră, dar călătoria infinită, o modalitate spectaculară a amneziei, ascetică şi asimptotică, în mijlocul formei deşertice ireferenţiale. Spaţiul nu mai este absorbit decât de spaţiu. To-morrow is the first day of the rest of your life.

 Deşertul american nu este monoton şi erodat ca cel australian, nici mistic, cum sunt deşerturile Islamului. El este, din punct de vedere geologic, dramatic. Deşertul american este o superproducţie geologică. “Deşertul este o extensie naturală a tăcerii interioare a corpului. Dacă limbajul, tehnicile, edificiile omului sunt o extensie a facultăţilor sale constructive, doar deşertul este o extensie a facultăţii sale de absenţă, schema ideală a formei sale dispărute.”

 New York

 Cel mai tânăr mare oraş al lumii este concomitent şi cel mai bătrân: “Măştile care prefigurau bătrâneţea şi moartea în culturile arhaice, aici tinerii le au la douăzeci de ani, la doisprezece ani. Dar tot aşa este şi oraşul. Frumuseţea pe care oraşele le căpătau de-a lungul secolelor, acesta a găsit-o în cincizeci de ani.” Scena cea mai tristă din lume este un spectacol obişnuit în New York: omul care mănâncă singur în public. O haită de hiene care-şi dispută cu rânjete şi clănţănit de măsele un cadavru e cu mult mai convivială şi solidară.

 Oraşul american (şi în fiecare dintre ele este ceva din New York) exprimă o senzaţie magică a contingenţei, o atracţie pentru o centralitate artificială. Este în fapt un univers auto-atractiv, un extaz al promiscuităţii, o anti-arhitectură inumană, intensă, electrizantă, vitală. New York este anti-arca lui Noe, e imposibil să trăieşti în doi acolo, fiecare este singur. “La New York nebunii au fost eliberaţi. Lăsaţi în oraş, nu se disting prea mult de ceilalţi punk, junkies, drogaţi, alcoolici sau mizerabili care-l bântuie. Nu se înţelege de ce un oraş atât de nebun şi-ar fi păstrat nebunii la umbră, de ce s-ar sustrage circulaţiei specimenilor unei nebunii care, sub diverse forme, a cuprins întreaga metropolă.” 

Oraşul american este delirul propriului sfârşit, îşi oferă comedia propriei catastrofe. Violenţa newyorkeză este cea a tuturor raporturilor, în vreme ce sexualitatea se volatilizează în promiscuitatea tuturor clipelor, în avalanşa contactelor cele mai efemere. Europenii nu-şi pot face idee asupra stupidităţii şi caracterului mutaţional, al naiveli lipse de măsură şi a ex-centricităţii sociale, rasiale, morale, morfologice a acestei societăţi. Dincolo de ocean, există un univers putred de bogăţie, de putere, de senilitate, de indiferenţă, de puritanism şi de igienă mentală, de mizerie şi de risipă, de vanitate tehnologică şi de violenţă inutilă. Există o veselie a obscenului, o obscenitate a evidenţei, o evidenţă a puterii, o putere a simulacrului.

 Utopia realizată

 America este utopia materială a modului de viaţă, a reuşitei şi a acţiunii ca ilustrare profundă a legii morale. America este versiunea originală a modernităţii, Europa este versiunea dublată sau subtitrată. Neavând acumulare temporală, este condamnată să trăiască într-o actualitate perpetuă. Criza europeană este cea a idealurilor istorice irepetabile. Criza americană este cea a utopiei realizate confruntată cu durata şi permanenţa ei.

 Negând constant semnificaţiile fundamentale, America plonjează în indiferenţă, în recesiunea caracteristicilor sexuale: semnele masculinului, ca şi cele ale femininului, înclină spre nivelul zero. Noii gender benders, Boy George, Michael Jackson, David Bowie, ţin de o formulă generică, în lipsa unei identităţi. La limită, nu va mai există masculin şi feminin, ci o multitudine de sexe individuale autoreferenţiale, autogestionându-se ca nişte întreprinderi autonome. Paradoxal, la sfârşitul revoluţiei sexuale, sexualitatea ar putea redeveni o problemă secundară, aşa cum a fost în societăţile anterioare, fără măsură comună cu alte sisteme simbolice mai solide (naşterea, ierarhia, asceza, gloria, moartea). 

Cinematograful american este peste tot în oraşele americane. Întreaga ţară este cinematografică. Pasiunea pentru imagine, pentru imanenţa dorinţei în imagine este opresantă. Imaginile nu inspiră visele, este sunt visul, sunt materializarea vizuală instantanee, transcrierea imediată, colajul material, precipitarea dorinţei. Arhitectura americană este ludică şi halucinogenă. Faţadele de sticlă semnifică faptul că nu există interfaţă între interior şi exterior. Feţele oamenilor sunt asemeni faţadelor din sticlă: simple suprafeţe polizate, ca şi cum n-ar fi nimeni în interior, ca şi cum n-ar fi nimeni dincolo de chipurile cu surâs pelicular. Şi chiar nu-i nimeni acolo. Ca într-un muzeu, ca într-un oraş ideal. 

Apocalipsa spaţializată

 “America nu este nici un vis, nici o realitate, este o hiperrealitate. Este o hiperrealitate pentru că este o utopie care încă de la început este trăită ca fiind realizată. Totul este aici real, pragmatic, şi totul vă lasă visători. Se poate ca adevărul Americii să nu se reveleze decât unui european, pentru că doar el găseşte aici simulacrul perfect, cel al imanenţéi şi al transcrierii materiale a tuturor valorilor. Însă americanii, în ceea ce-i priveşte, nu au nici un sens al simulării. Ei sunt configuraţia ei perfectă, dar le lipseşte limbajul simulării, fiindu-i ei înşişi model.” America domină lumea ca ficţiune, este o gigantică hologramă, în sensul în care informaţia totală este conţinută în fiecare dintre elementele ei: America este toată, fără rest, într-un Burger King sau într-un Studebaker.

 Civilizaţia americană, moale şi balneară, evocă irezistibil sfârşitul lumii. Conceptele ei fundamentale sunt: sex, plajă şi munte. Singura frumuseţe a americanului este cea creată de chirurgia estetică a corpurilor, singura frumuseţe urbană este cea creată de chirurgia spaţiilor verzi, singura opinie este cea creată de chirurgia estetică a sondajelor. Manipularea genetică va fi chirurgia estetică a speciei. Surâsul americanilor ţine de criogenizarea afectelor. În lipsa identităţii, americanii au o dentiţie minunată. Cultul pentru corp, obsesie colectivă asexuată, este o preocupare funebră, grija care i se acordă prefigurând machiajul din funeral homes. Americanul nu are corp, este branşat la propriul corp.

 În America, sensul finalităţii s-a pierdut: “Asemeni obezului care nu încetează să crească, asemeni discului care se învârte indefinit, asemeni celulelor unei tumori care proliferează, asemeni tuturor celor ce şi-au pierdut formula de oprire. Toată această societate, inclusiv partea sa activă şi productivă, toată lumea aleargă înainte pentru că a pierdut formula prin care să se oprească.” America este o cultură anorexică, a dezgustului, a expulzării. America este o societate obsesională, care vrea să protejeze totul, să detecteze totul, să circumscrie totul. America este o societate fobică: save time, save energy, save money, save our souls. America este o societate anorexică: low tar, low energy, low calories, low sex, low speed.

 Peste tot, supravieţuirea este la ordinea zilei: dietetica, ecologia, protecţia speciilor rare. Paradoxul societăţii americane este că nu poţi cu adevărat să mori în ea, în vreme ce dacă eşti american, eşti deja mort. Exterminarea de tip american este absenţa posibilităţii de a dispune de propria moarte. Înverşunarea pe care o manifestă americanii să supravieţuiască (şi nu să trăiască) este un simptom al acestei stări de lucruri, semnul cel mai neliniştitor al degradării speciei. Pentru a nu muri, aleg să se extrădeze într-o bulă de protecţie.

 * * *

 Există, în eschatologia islamică, o faimoasă profeţie: în „vremurile din urmă”, soarele se va ridica la Occident şi se va coborâ la Orient. Metafizicianul Geidar Djemal a indicat o particularitate tulburătoare a continentului american: soarele se ridică în fiecare dimineaţă dinspre Europa (adică dinspre ceea ce Lumea Veche numea „Occident”) şi apune în fiecare seară spre Asia (adică spre ceea ce s-a numit întotdeauna „Orient”). Întregul simbolism tradiţional devine inoperant în America, fiind întors pe dos. Timpul însuşi („vremurile din urmă”) e convertit în spaţiul deşertic american, printr-o distorsiune care-şi are locul ei în dezordinea lumii aceleia…