Corporaţia Bisericii

În anii ’40, după ravagiile suferite în timpul războiului, un tânăr preot catolic, de curând eliberat dintr-un lagăr, a pus timp de paisprezece ani bazele unui uriaş complex industrial, agricol, comercial, de construcţii şi de servicii, pornind de la o filosofie economică la vremea aceea uitată: “Puterea noastră nu constă în luptă, ci în Cooperare”. S-a pornit cu 260 de lucrători în 1956, iar în 2008 erau peste 100.000. În 2007 vânzările s-au cifrat la 20 de miliarde de dolari. Corporaţia Cooperativelor Mondragón deţine sau este parteneră la 114 firme pe teritoriul Spaniei sau în străinătate.

Toate acestea sunt companii private care funcţionează pe aceeaşi piaţă ca toată lumea, în condiţii de competitivitate. Doar că veniturile lor revin membrilor, atât sub formă de salarii, cât şi de capital. Dacă iniţial primele cooperative au fost în industrie şi au răspuns necesităţilor legate de problema arzătoare a şomajului, astăzi dezvoltarea acestei idei este impresionantă: servicii de asistenţă şi furnizare de capital, asigurări sociale proprii, educaţie, formare profesională şi cercetare-dezvoltare. Foarte repede părintele  Arizmendiarrieta a înţeles că fără finanţare proprie nu există dezvoltare. Încă de la început a refuzat ideea de a obţine bani de la sistemul bancar bazat pe camătă, de aceea deviza a fost: “Economisim sau ne facem bagajele”. Caja Laboral Popular Sociedad Cooperativa de Crédito a fost şi este banca prin care se fac plăţile şi care asigură latura financiară a dezvoltării Cooperativelor Mondragón. O bancă reală, care nu creează bani din pix şi care nu-şi foloseşte capitalul pentru speculaţii financiare.

Întrucât lucrătorii-proprietari nu se calificau, potrivit sistemului spaniol al asigurărilor sociale, pentru a primi pensie şi asigurare medicală, a apărut Seguros Lagun-Aro, cooperativa de asigurări marca Mondragón, pe baza unui fond la care puteau subscrie membrii cooperatori.  Nemulţumiţi de calitatea precară a învăţământului public, au fondat propriul sistem şcolar pornind de la o şcoală de ucenici. Astăzi, Hezibide Elkartea oferă servicii care încep cu nivelul preşcolar şi ajung la calificarea şi educarea adulţilor. Alte divizii educaţionale sunt: Saiolan  (centrul pentru promovarea activităţilor de business, educaţie şi training), Goeir (centrul de coordonare şi promovare a studiilor tehnice postuniversitare în străinătate), Etheo (şcoala de management al afacerilor), Iraunkor (centrul pentru educaţie continuă şi training), Ahizke-CIM (centrul pentru studierea limbilor străine), Otakora (centrul de cercetare şi pregătire a managerilor). Aceste şcoli nu primesc fonduri de la statul spaniol.

Nu strică să enumerăm şi să reflectăm la principiile de bază ale experienţei Mondragón: admitere neîngrădită, organizare democratică, suveranitatea muncii, caracterul subordonat şi instrumental al capitalului, participare la management, solidaritate în retribuire, intercooperare, transformare socială, educaţie şi universalitate. Nimeni nu este oprit să intre într-o cooperativă Mondragón (nici s-o părăsească), trebuie doar să respecte regulile şi să fie capabil de îndeplinirea sarcinilor profesionale. Mai mult decât asta, cooperativele sunt organizate democratic, după principiul “un om, un vot”, dar cu toate acestea există ierarhii ale competenţei. Nimeni nu poate lucra ca simplu angajat în acest sistem, fiecare este automat cointeresat ca proprietar, participând la câştig sau la pierdere.

Cu câteva zile înainte de a muri, în 1976, părintele Arizmendiarrieta scria: “Umăr lângă umăr, într-un cuget, uniţi în muncă, prin muncă, pe mica noastră bucată de pământ, vom crea un mediu mai omenos pentru toată lumea şi vom îmbunătăţi acest pământ. Vom uni sate şi oraşe prin duhul fraternităţii: « Nu ne vom abate de la calea cea dreaptă!» Nimeni nu va mai fi sclavul sau stăpânul cuiva, fiecare va munci în interesul reciproc... Aceasta va fi frăţia noastră – o frăţietate care poate fi creată de către oamenii de rând.” Părintele a pus în practică ceea ce se numeşte doctrina socială a Bisericii Romano-Catolice, un impresionant corpus de texte care porneşte de la principiul că, până să ajungă în Paradis, oamenii nu pot trăi cu burta goală.

Am evocat acest model de dezvoltare “la firul ierbii” într-un moment în care Biserica Ortodoxă Română, printr-o mobilizare fără precedent, a făcut un exerciţiu cu o puternică forţă simbolică în sprijinul sublinierii dorinţei românilor de a trăi în limitele normalităţii. Din punctul meu de vedere, nu are nicio importanţă dacă Puterea va lua în seamă acest lucru, dacă referendumul va avea loc, dacă se va face modificarea în legea secularizată sau nu. O lege care să numească relaţia dintre doi sodomiţi cu acelaşi nume ca şi legătura dătătoare de prunci n-ar fi altceva decât o ne-legiuire. O nouă nelegiuire. Cât din corpul juridic actual mai are legătură cu pravilele din vechime, coborâte direct din textele sacre? N-aş fi uimit ca Puterea să ignore voinţa populară, sau s-o fenteze subţire, la Curtea Constituţională, în numele religiei drepturilor omului.

În cazul de faţă, mai presus de eficacitate este gestul. Chiar şi dacă nu-şi atinge scopul, nimic nu poate răpi din frumuseţea unui lucru corect, făcut aşa cum trebuie. Faptul de a fi putut mobiliza un aşa mare număr de oameni fie şi pentru un act simbolic (departe de mine de a minimiza importanţa simbolurilor!) demonstrează că în România singurul actor care îi mai poate urni pe oameni este Biserica. Nu partidele, nu sindicatele, nu DNA-ul, nu ANAF-ul. Şi nici n-ar trebui să ne mire acest lucru. La urma urmei, Biserica sunt nu doar sfinţii şi mitropoliţii, nu doar preoţii şi diaconii, ci multitudinea celor care trăiesc împlinind antropologia creştină. Putem sau nu să facem parte dintr-un partid sau un sindicat, dar noi SUNTEM Biserica.

BOR are un imens exerciţiu al pansării rănilor acestui popor. A venit vremea ca BOR să înveţe poporul român să trăiască în acord cu principiile. Nu de înmulţirea peştilor şi a pâinii este nevoie, ci de miracolul deprinderii de a ne pescui proprii peşti şi de a ne produce propria pâine pe o a treia cale, nici capitalistă, nici socialistă. Cuvintele părintelui basc Arizmendiarrieta ar trebui să ne inspire: “A fi creştin nu înseamnă doar a avea de partea sa adevărul, ci mai presus de toate a practica adevărul, lucru care este totuna cu a face ceea ce trebuie.” Trebuie să părăsim şi logica exploatării omului de către om, şi cea a trândăvelii patronate de stat. Dacă nu încreştinăm economia, dacă nu sfinţim banii care ne trec prin mână, dacă nu înţelegem că etica afacerilor este Evanghelia şi nu Noul Cod Penal, ne risipim ca popor şi până la urmă ne stingem ca neam.

În actualul sistem, oamenii sunt condamnaţi să fie prizonierii celor care pretind că-i eliberează: capitalul sau statul. Trataţi ca resursă umană de capital, nu sunt cu nimic mai valorizaţi de statul care le oferă cu generozitate fărâme din impozitele pe care tot oamenii le plătesc pentru a susţine acest mecanism pletoric şi absurd. Singura eliberare cu putinţă este aceea în care oamenii sunt proprietarii direcţi, nemijlociţi, ai mijloacelor de producţie. Nu eficienţa şi productivitatea ar trebui să ne preocupe, ci maturizarea lucrătorilor şi întoarcerea lor la virtute. Dezvoltarea economică n-ar trebui să fie un idol, ci un mijloc: “Cooperativismul dă muncii ceea ce este al muncii şi dă capitalului ceea ce este al capitalului.”