Trei mituri şi cultura europeană

Gilbert Durand tratează în volumul Introduction à la mythodologie (Albin Michel, 1996)  problema miturilor fondatoare ale civilizaţiei europene (înţelegem, ca şi el, să includem în acest concept şi civilizaţia nord-americană, văzută ca o dezvoltare tinzând spre absurd a modernismului Lumii Vechi). Desigur, în ansamblul lucrării, ce se vrea (şi izbuteşte să fie!) o introducere în metoda mitologică, mitocritică şi mitanaliză, problema suportului ideologic al unei civilizaţii anume ocupă un loc cu totul secundar, eclipsată de aparatul conceptual clădit cu meticulozitate, cu un simţ al imediatului, al utilului, dublat nu mai puţin de chemarea spre o armonie de sorginte pre-carteziana.

Teoria lui Durand este ca Europa cu care suntem contemporani se află sub imperiul a trei mituri: cel prometeic, în extincţie; cel dionisiac, cu maximă strălucire, şi mitul lui Hermes, abia răsărind: „On voit déjà comme ce schéma est complexe puisque, dans le fond, une société vit au moins sur deux mythes: un mythe ascendant et qui s’épuise, et, au contraire, un courant mythologique qui va s’abreuver aux profondeurs du ça, de l’inconscient social. Mais, en réalité, les mythes ne s’effacent pas dans la mémoire sociale, et on pourrait superposer les deux schémas, ce qui donnerait à peu près notre profil épistémologique, notre profil mythologique. Nous vivons encore du vieux Prométhée du XIXe siècle, il est dans nos pédagogies; nous vivons encore dans nos médias d’une façon assez intensive du mythe de Dionysos; et nous vivons un tout petit peu seulement du nouveau mythe du XXe siècle, qui est ce mythe hermétiste qui transparaît ici et là […]” (p. 152-153)

Manualele abundă de cultură prometeică. De efortul titanic (trimitere la unul singur - până la urmă, mai ştie cineva alt titan înafara celui înlănţuit de Zeus?). De eroi civilizatori. Adjective care revin obsesiv în discursurile prin care se autoevaluează demersul cultural post-renascentist. Prometeismul este un antinaturalism, o Kulturphilosophie aşternută peste Occident în cursul câtorva secole marcate de descoperiri ştiinţifice şi tehnice. Hegel, Comte şi Marx sunt filosofi ai culturii. Nici Sartre si nici Freud n-au fost sensibili la farmecul Naturii. Regulile Artei s-au schimbat şi ele în această perioadă, nici vorbă să se mai imite Natura, artistul s-a lăsat pradă în cele din urma pulsiunilor sinelui în cautarea căruia se afla. Desigur, în ciuda imensului curent care a precipitat arta spre insignifianţa impresiei subiective, au existat şi în acest domeniu prelungiri romantice în operele unui Corot, Théodore Rousseau, Millet, în intuiţiile unui Cézanne.

Cine sunt privilegiaţii mitului prometeic în Europa secolului XIX (momentul de apogeu al mitului)? Eiffel, constructorul turnului cu acelasi nume, Pasteur, eroul ameliorării sănătaţii prin vaccinare, Lesseps, cel care a străpuns canalul Suez. Figurile promovate de acest curent mitologic au fost: inventatorul (ca Lebon, Edison etc.); institutorul (cel care a difuzat mitul prometeic); colonistul şi misonarul; soldatul (care apăra patria, deci vatra civilizaţiei prometeice) etc. Defavorizatii prometeismului au fost artiştii (poeţii se autonumesc „prinţi ai norilor”, „magi”, „văzători”), artizanul ameninţat de societatea industrială, micul comerciant sufocat de marile magazine, aristocratul, orientalul, misticul, femeia emancipata etc.

Anii 1920-1945 instaurează un nou context, mass-media. Atunci apare ceva nou: mitul lui Dionysos, al civilizaţie timpului liber, al Asigurărilor Sociale şi a Statului Providenţă. Momentul coincide cu dezvoltarea incredibilă a cultului personalităţii (făcută tot cu sprijinul mass-mediei!), care conduce spre apariţia noilor idoli: Stalin, Hitler, Rockefeller, Maradona, Mickael Jackson, Bob Dylan etc. A fost începutul unei noi mitologizări dionisiace, care nu a întârziat să se birocratizeze, prin paradele homosexualilor şi sindicalizarea prostituatelor. Noii excluşi ai acestui mit social cu repercursiuni ample sunt: provincialul, ţăranul, imigrantul, şomerul, militarul, studentul.

Ultimul mit este cel al hermetismului. Gilbert Durand crede să-i găsească rădăcinile în interesul neobişnuit dupa secolele de pozitivism, pragmatism, raţionalism, empirism pentru gândirea alchimică şi hermetică a Evului Mediu. Noua gândire hermetică ar încerca să abandoneze vechiul (!) mod de cunoaştere bazat pe excluziunea ipotetic-deductivă de tip binar da/nu în valoarea unor reguli de similitudine şi homeologie.

Cu voia voastră ne vom opri în final asupra faptele care compun mitul titanului Prometeu, pe care le voi lectura în două maniere diferite, în speranţa (poate nu cu totul deşartă) de a izbuti să decelam mitemele care se află la baza lui: în urma unei nemulţumiri, Prometeu îi sustrage lui Zeus, cel mai important zeu din Olimp, focul, esenţa tunetelor, cu care acesta sperie muritorii, simbol al autorităţii şi al puterii nu mai puţin. Oamenii folosesc imediat focul pentru a se încălzi şi pentru a fabrica arme mai bune. Zeus afla gestul lui Prometeu şi-l pedepseşte pe titan înlănţuindu-l pe varful unui munte, pradă vulturului (alt atribut al primului olimpian) care îi sfâşie zilnic ficatul.

Asa cum a fost făcută, fără adjective, cu cuvinte pe cât posibil neutre („sustrage”, „arme mai bune”), fără vreo concluzie formulată şi „băgată pe gat”, îndraznesc să spun că am făcut o prezentare de „gradul 0” a mitului prometeic. Cele două lecturi pe care le voi menţiona în continuare nu sunt însă nici pe departe atât de ingenue.

Lectura curentă

Revoltatul Prometeu îi răpeşte lui Zeus focul, lipsindu-l de principalul sau atù divin în faţa oamenilor. Îi învaţă pe aceştia să facă jertfe alegând cele mai bune bucăţi de carne pentru ei şi oferind zeilor doar pielea, grasimea si oasele. Focul creşte confortul oamenilor, care pana atunci dârdâiau în peşteri. (De regulă, lectura ortodoxă a mitului se opreşte aici. Faptul că Prometeu a fost pedepsit nu mai interesează astăzi pe nimeni, oricum Herakles l-a eliberat, asa încât ceva ani de puscarie pe varful unui munte nu ne mai impresionează. Deci, mitemele ar fi: revolta, lupta împotriva „sistemului”, isteţimea, confortul adus de un erou civilizator, generozitatea, eroismul sacrificial, cu dominaţia revoltei, a generozitatii si a eroismului). Remarcăm că, în viziunea lui Gilbert Durand, aceasta lectura marcata de imperialismul unora dintre miteme este şi cauza stingerii lente a mitului prometeic, aflat de sute de în ani în plina erezie (erein).

Şi acum de la mine cetire

Prometeu îi fură lui Zeus focul, devenind în acest fel un hoţ. Le dă oamenilor focul cu cele mai bune intenţii, dar aceştia, după ce se încălzesc, încep să se gandească la prostii (caz clasic, a se urmari şi azi binefacerile confortului) şi trec într-o nouă etapa a istoriei, epoca fierului, alte arme, alta eficienţă în ucidere, deci civilizaţia "progresează". Situaţia era destul de disperată şi aşa, dar Prometeu nu se lasă şi-i învată pe oameni sa fie jmecheri şi să aducă jertfe zeilor din materiale pe care ei nu le puteau folosi în alimenţatie. Le sugerează că zeii pot fi păcăliţi, deci. Cele doua gesturi alcătuiesc redundanţa nesupunerii prometeice (lucru considerat de G. Durand „la clef de toute interprétation mythologique, l’indice de toute procédure mythique”, p. 194). Zeus se înfurie de câte necazuri i-a adus o fiinţă intermediară (nici om, nici zeu) şi-l leaga pe bandit de varfului unui munte ca să-i vină mintea la cap (lucru care este facilitat de lipsa de confort, orice vultur ştie asta). 

Prometeu îşi baga minţile de unde plecasera, dar nu mai devreme de primul război izbucnit pentru testarea noilor arme, cele construite graţie focului furat de el. Mulţi morţi la care a contribuit şi el, pentru că există o responsabilitate imposibil de eludat. Faptul de a se fi aflat pe un varf de munte i-a facilitat viziunea panoramică asupra lucrurilor, pentru care îi multumeşte lui Zeus, dar nu-l mai duce şi de data asta. Aşa că rămâne acolo pradă unor reflecţii naşpa până îl salvează Heracles, un flăcău tare de vârtute, cu bune intenţii, dar destul de prometeic de felul lui, adica incapabil să anticipeze consecinţele faptelor sale, lucru pentru care va muri naşpa într-un inedit episod vestimentar. (Şi acum recapitulez mitemele dupa nouă lectură, nefavorizând niciunul: la baza civilizaţiei Europei se află în primul rând revolta împotriva autorităţii, apoi furtul, goana dupa confort, cursa înarmărilor şi ipocrizia. Lucruri pe care orice non-european le ştie din experienţele colonialiste prin care a trecut poporul său.)

Adăugăm, în ceea ce ne priveşte, că mitul lui Prometeu se mai regăseşte, deghizat, şi sub forma miturilor-erzatz al lui Faust, al lui don Juan şi al ucenicului vrăjitor.

După un hoţ revoltat şi un alcoolist orgiastic, abia ieşind din latenţă s-ar afla, în opinia lui Gilbert Durand, mitul lui Hermes. Nu pot fi decât încântat de alegerea epocii căreia îi sunt contemporan. Hermes, purtatorul caduceului, Hermes, mesagerul zeilor, Hermes Trismegistos, autorul „Tablei Smaragdina”. Ramane însă să ne întrebăm ce fel de mesaje/informaţii va colporta acest fiul al lui Zeus, şi daca ne îndreptam într-adevar spre un tip de discurs pre-cartezian, dacă în sfârşit vechiul concept aristotelician de „cauză” va fi înlocuit cu un tip de gandire mult mai complex şi deci mai apropiat de Adevar, dominat de „înţelegere”, „interpretare” şi chiar „receptare”. Pentru ca mie personal tare mi-e teama că, dacă nu se va găsi în turbinca noului zeu suficient loc pentru sacru, bătrâna Europă se va prabuşi în cele din urmă sub greutatea propriilor convingeri. Pre/post-hermetice.