Citim în versetele 352 şi 353: “Regele să alunge, după ce i-a pedepsit cu mutilări profunde, pe cei cărora le place să seducă femeile altora. Căci din adulter se naşte în lume amestecul castelor, şi din amestecul castelor provine violarea îndatoririlor, amestecul rasei umane, care conduce la pierderea universului.”
Comentariu: Noi, euroamericanii, suntem obişnuiţi să credem că dragostea justifică şi scuză totul. Denis de Rougemont, în Dragostea şi Occidentul, remarca preferinţa unică, perversă, pe care lumea noastră o are pentru pasiunea ilicită, aflată înafara şi împotriva cutumelor. Tristan şi Isolda este o poveste de dragoste sublimă, nefericită şi ilegală. Dom Juan pozează în ideal erotic. Suntem atât de obişnuiţi cu aceste repere mentale încât nu le mai sesizăm monstruozitatea. Adulterul este opţiunea pe care lumea noastră a făcut-o în favoarea lui Eros, renunţând la Agapé.
Or, în societăţile în care Principiul n-a fost obliterat, flacăra pasiunii necontenite nu este iertată. Vechii evrei şi musulmanii lapidau cu pietre acest tip de transgresare. În ţările islamice adulterul, ca şi violul, este pedepsit si azi cu moartea. Hinduismul nu face nici el excepţie. În Legile lui Manu se spune că regele trebuie să-i pedpsească groaznic pe toţi cei care sunt dovediţi în această situaţie. În funcţie de caste, un sudra (din casta servitorilor) este omorât, un vaisya (din casta negustorilor şi a agricultorilor) este deposedat de bunuri, un kşatriya (din casta războinicilor) este schingiuit sălbatic, în vreme ce un brahman este alungat din regat. Aparent, preotul scapă cel mai uşor, dar în realitate lucrurile nu stau aşa. Pedeapsa purifică şi, cu cât este mai mare, cu atât iertarea e mai uşor de obţinut în Ceruri. Neştiutorul serv este aproape absolvit de vină prin condamnarea la moarte, negustorul îşi capătă iertarea prin sărăcire, războinicul prin umilire. Preotul însă care, nevătămat, părăseşte regatul rătăcind în lume, devine prefigurarea acelor ce nu ating nici Raiul, dar nici Iadul, fără a se fixa undeva. El nu expiază nimic, fiind doar îndepărtat ca pe o monstruozitate cosmică, un lepros moral, o formă malignă a cancerului. Brahmanul adulter devine un om sub toate castele, mai jos decât un servitor, un paria fără căpătâi, un damnat în viaţă, pe care nici Infernul nu-l mai vrea...
Şi toate acestea pentru că adulterul este o pură goană după plăcere josnică fără asumarea niciunei consecinţe. Trebuie să fii european ca să nu pricepi că între poligamie şi adulter distanţa este ca de la cer la pământ. Trebuie să fii european de tot ca să mai vorbeşti de lumea noastră de azi ca de una a monogamiei... Un gest banalizat acum şi aici este văzut într-unul din cele mai vechi texte sacre ale hinduismului ca un atentat la structura însăşi a lumii, ca un catalizator nepermis al degenerării inevitabile. Oroarea pentru “amestecul castelor” ţine de momentul acela care se pierde în negura timpurilor, în care Hamsa, casta primordială, s-a despărţit în preoţi, războinici, negustori şi servitori, pentru că Omul a suferit o decădere masivă, împotriva căreia una dintre reacţii a fost interdicţia procreării altfel decât în cazul unor grupuri cvasi-închise. Nu românii au fost primii care au ştiut că aşchia nu sare departe de trunchi, adevăr universal care implică faptul că urmaşii unui cuplu luminos vor duce mai departe lumina, în vreme ce copiii tenebrelor sunt ineluctabil de partea întunecimii.
Interesantă este “pierderea universului”, precedată de “amestecul rasei umane”. Uniformizarea şi lipsa de discernământ (sau "toleranţa", cum i se spune în newspeak) sunt semnele infailibile ce prevestesc catastrofa finală. Faptul că la Buenos Aires şi la Adunaţii-Copăceni se ascultă aceeaşi muzică, se bea aceeaşi băutură şi se difuzează aceleaşi filme este simptomul uniformizării care şi-a propus să nu ierte nici locuri, nici oameni. Agenda Occidentului ce bate darbana “democraţiei” şi a “drepturilor omului” (două sintagme ce nu pot păcăli nici un observator avizat în privinţa planului anti-tradiţional al mondializării) călcând în picioare culturi, mentalităţi, cutume locale va conduce, în cele din urmă, la “munţii de lână” despre care vorbeşte Coranul atunci când evocă Ziua cea de pe Urmă, adică înmuierea tuturor asperităţilor ce marchează Verticalitatea care defineşte OMUL.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu