joi, 9 iunie 2016

René Guénon, Scurtă privire asupra iniţierii (recenzie)



Iniţiere în utilizarea calculatoarelor, iniţiere în arta culinară, iniţiere în conducerea autovehicului. Şi o octavă mai sus: mesaj iniţiatic, carte iniţiatică, călătorie iniţiatică. S-ar zice că epoca şi lumea noastră nu duc lipsă de iniţieri. În inflaţia generală, termenul este folosit discreţionar, este trop retoric prea folosit, element banal de stil, demonetizat până la uzura extremă. S-ar zice că suntem o civilizaţie de iniţiaţi (în tainele manualului de fizică de-a IX-a?, în ale politicii externe americane?, în tehnica pasului italian din arta goblenului?).

 Ne-ar fi foarte greu să discernem în toată escrocheria aceasta lexicală până unde a fost cândva reaua-credinţă a unora şi de unde începe ignoranţa celor mai mulţi. Scurta privire asupra iniţierii vine să alunge confuziile, dubiile şi malversaţiunile care sufocă acest concept. Realitatea este că simplul fapt de a începe parcursul într-un domeniu oarecare (pe care pare să-l sugereze latinescul initium) nu trebuie să ducă la pierderea din vedere a faptului că în toate spaţiile culturale de tip tradiţional, adică guvernate în mod explicit de sacru, iniţierea denumeşte primul pas pe Calea spirituală, că esenţa şi scopul iniţierii sunt aceleaşi, doar modalităţile diferă.


 Iniţierea nu trebuie confundată cu misticismul, care este propriu Occidentului creştin. Există în misticism o anume „pasivitate”, dublată adesea de o pregătire doctrinară incompletă, care îl face deschis unor influenţe inferioare. Iniţierea nu este totuna cu magia, tehnică lipsită de transcendent al cărei singur scop se rezumă la tratarea „fenomenelor”, cu care parcursul spiritual nu se întâlneşte decât accidental. De altfel, aceste „puteri” nu sunt semnul vreunui nivel spiritual oarecare, şi constituie în orice caz o distragere de la parcursul spiritual. Iniţierea nu-şi propune un scop social sau moral, cum greşit consideră francmasonii moderni. În cele din urmă, iniţierea nu este nici lectura Scripturilor unei religii, nici nu poate fi vehiculată printr-o carte, oricare şi oricât de sfântă ar fi ea. 

Exoterismul religios consideră omul în starea sa individuală, şi face tot ce poate ca să-l reconforteze în acest nivel, în vreme ce esoterismul are ca scop esenţial depăşirea posibilităţilor individuale ca atare, făcând posibilă trecerea spre stările superioare, şi chiar, în cele din urmă, conducerea fiinţei dincolo de orice stare condiţionată, oricare ar fi ea. Spre deosebire de nivelul exoteric al religiei, care se adresează tuturor, fără excepţie, iniţierea presupune o anumită aptitudine, dublată de o pregătire doctrinară adecvată. Lor li se adaugă practicarea consecventă a unei religii, şi ataşamentul la o organizaţie tradiţională regulată. Când toate acestea sunt îndeplinite, tot ce rămâne este efortul activ al iniţiatului în direcţia realizării spirituale, pentru că iniţierea este doar începutul Căii Spirituale. 

Volumul lui René Guénon este presărat cu avertismente care îi vizează pe cititorii occidentali, pentru care a fost redactat, şi care ar putea părea de la sine înţelese unui membru al vreunei societăţi tradiţionale. Dat fiind însă caracterul cu totul special al occidentalilor contemporani, fie ei şi interesaţi de cele spirituale, realitatea este că precauţiile exprimate nu sunt deloc superflue. Poate părea cu totul inutil pentru cel care caută iniţierea să fie condiţionat de intrarea lui într-o religie exoterică (care este, nu-i aşa?, plictisitoare, stupidă, jenantă, lipsită de dimensiune intelectuală, bună pentru babe, încărcată de ritualuri sterile ş.a.m.d.), însă motivul ţine şi de un bun-simţ elementar: cel care doreşte să facă mult, trebuie să înceapă prin a se obişnui să facă puţin. Asupra acestei condiţii intransigenţa trebuie să fie inflexibilă: evreii condiţionează studiul kabbalei de respectarea, timp de câteva decenii, a celor 613 injoncţiuni talmudice.

 Mai apoi, ataşamentul la o organizaţie iniţiatică tradiţională trebuie făcut la nivel „real” şi „efectiv”, iar nu „ideal” (câţi dintre noi n-am întâlnit indivizi care pretind că maestrul lor ar fi Ibn-Arabî, sau Buddha Sakya-Muni, vrând să spună de fapt că au fost seduşi de cutare sau cutare zicere a acestora, ceea ce e cu totul altceva), iar această organizaţie trebuie să posede o filiaţie neîntreruptă a maeştrilor spirituali, în absenţa căreia bănuiala de şarlatanie poate trece foarte uşor la confirmare. „Lanţul uman” este la fel de important şi în formele exoterice ale religiei, putându-se spune că acolo unde acesta se întrerupe, întreaga organizaţie care supravieţuieşte catastrofei este lipsită de binecuvântarea sacră.

 În ciuda unei confuzii care persistă în anumite cercuri, organizaţiile iniţiatice nu sunt secte religioase. Secta este o divizare în cadrul religiei, bazată pe o eroare doctrinară profundă, ce o face să respingă anumite aspecte legitime, cultivând doar ceea ce-i convine. Iniţierea nu are în sine nimic „sectar”, pentru că nu are de-a face cu religia, pe care o foloseşte doar ca suport, ci cu „ştiinţa sacră”. Organizaţiile iniţiatice nu fac deci concurenţă religiei, mai cu seamă datorită recrutării cât mai restrânse posibile. Esoterismul iniţiatic uneşte toate tradiţiile, în vreme ce sectele ţin de fărâmiţare şi de divizare. Pe de altă parte, religiile au nevoie de esoterism, iar atunci când o religie îşi pierde esoterismul, dispărând astfel posibilităţile iniţiatice proprii, ea însăşi devine „literă moartă” şi formalism fără sens, sortit pieirii.

 Mai trebuie ştiut că, în ciuda unor pretenţii formulate de diverşi indivizi, nimeni nu poate fi propriul său iniţiator, pentru că nimeni nu-şi poate da ceva ce nu are deja. Iniţierea fiind transmiterea unui depozit spiritual, nu poţi primi aşa ceva decât de la cineva care îl posedă, şi acest lucru exclude organizaţiile occidentale pseudo-iniţiatice (rozicrucieni, ocultişti, neo-spiritualişti) care sunt simple reconstrucţii ipotetice sau imaginare ale unor forme tradiţionale dispărute în vremuri mai mult sau mai puţin înaintate. Orice iniţiativă individuală în vederea constituirii unei astfel de asociaţii este sortită dintru început eşecului.

 Iniţierea este esenţialmente predanie: a unei influenţe spirituale şi a unei învăţături tradiţionale. Influenţa spirituală constituie în sine iniţierea virtuală, în vreme ce învăţătura tradiţională este ajutorul exterior adus lucrării interioare spre realizare. Aceste două tipuri de predanie nu pot fi niciodată separate una de cealaltă. Riturile sunt în mod esenţial un vehicul al influenţei spirituale. Ele sunt concomitent învăţătură, datorită simbolurilor pe care le conţin. Simbolurile sunt mijloc de învăţătură, mai ales ca suporturi pentru meditaţie. Însă, din cauza caracterului lor non-uman, simbolurile sunt şi suporturi pentru influenţa spirituală. Învăţătura iniţiatică nu este nici un complement la ştiinţa profană, nici în opoziţie cu aceasta. E pur şi simplu altceva. Mijlocul său esenţial de transmitere este simbolul, şi constituie pregătirea individului în vederea dobândirii adevăratei cunoaşteri iniţiatice prin efortul său individual, pe care nici un Maestru nu-l poate face pentru novice.

 Calea iniţiatică are două „etape”: micile mistere şi Marile Mistere. Nu este vorba despre două iniţieri diferite, ci de două stadii ale aceluiaşi demers; este de presupus însă că nu toţi novicii pot parcurge acest drum până la capăt. „Micile mistere” cuprind tot ceea ce se raportează la dezvoltarea posibilităţilor stării umane în integralitatea ei. Ele ajung la restaurarea „stării primordiale”, starea adamică, paradisul terestrul despre care vorbea Dante, omul primordial din islam, omul veritabil din taoism. „Marile Mistere” ţin de supra-uman, ele conduc la Eliberare, la „Identitatea Supremă”, Paradisul Celest, Omul Universal din islam, Omul Transcendent din taoism. Micile mistere mai sunt numite şi calea regală, adresându-se cavalerilor, în vreme ce Marile Mistere constituie iniţierea sacerdotală.

 Volumul Scurtă privire asupra iniţierii a lui René Guénon atacă un domeniu care poate părea, şi cu siguranţă pare celor mai mulţi dintre noi, dominat de arbitrar şi literatură. Un cuvânt folosit cu neglijenţă sau, cel mult, cu ceva dexteritate stilistică (pentru că este, nu-i aşa?, un lexem „frumos”), e restaurat în sensul său primordial, încă neuitat în tradiţiile încă vii: sufismul islamic, kabbala iudaică, isihasmul creştinismului răsăritean.

Un comentariu:

  1. http://www.filedropper.com/reneguenon-reneguenon-packfrancais-french-updated20130517

    RăspundețiȘtergere