Despre lucrul acela mic de tot, care de fapt contează foarte mult şi care n-are nici măcar un nume al lui

 Într-o civilizaţie normală, adică într-o organizare socială care n-a pierdut din vedere Principiul, nu este niciodată prea devreme pentru a-l familiariza pe un copil cu o idee autentică. Unii copii sunt deosebit de inteligenţi, doar că din nefericire în preajma lor se află adulţi ale căror şabloane despre copilărie, ca şi despre vârsta adultă şi despre viaţă în general, exclud activităţile intelectuale relevante. Altfel nu pot să-mi explic de ce un părinte care afirmă şi simte că-şi iubeşte copilul l-ar face să piardă vremea cu Winnie the Pooh. Pe făgaşul lucrurilor care contează, am să vă istorisesc acum o poveste din altă lume, şi anume povestea prinţului răzvrătit.  

Se spune că unui prinţ i-a trecut prin cap să rupă legământul de vasalitate acordat maharajahului. Probabil citise nişte manuale de istorie şi i-au plăcut foarte mult, aşa că a proclamat independenţa colţului de lume în care se afla el. Iar cum astfel de lucruri duc la neînţelegeri serioase, care pe vremea aceea, ca şi acuma, se tranşau manu militari, prinţul s-a dus la luptă împreună cu oastea. Acolo ar fi putut să câştige, dar s-a întâmplat din plin să piardă, semn că prinţul era nu doar un prost om politic, dar şi un prost general. Vom vedea în finalul poveştii că prinţul mai era prost într-un fel, dar să nu anticipăm. Conform tradiţiei, răzvrătitul trebuia decapitat, dar maharajahul a preferat să-l ia la el în palat şi să-l trateze ca pe un oaspete timp de câteva zile.

Mâncare, băutură, piscină şi somn de voie, după câteva zile de spa prinţul îl întrebă pe maharajah: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Răbdare, deseară avem un ospăţ, fu răspunsul. La ospăţ fastul este de neînchipuit, şampanie, caviar, şoping în Dubai, probleme  din Gazeta Matematică, dezmăţul de pe lume. Neliniştit, prinţul îl întrebă pe zebigbos: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Răbdare, imediat va dansa călăul meu doar pentru tine. Aşteaptă să treacă numărul ăsta cu striptiz şi frişcă , după care vei vedea ceva cum nu s-a mai văzut.

Călăul dansă cu două săbii. Ar fi dansat cu două pistoale automate, dar găsise că e cu mult mai spectaculos să-ţi scarpini aerul de lângă urechi cu o lamă Gilette de un metru douăzeci. Dans viril, bărbătesc, dinaintea decupării Evei din coasta lui Adam. Dans din vremea când bărbatul încă nu se gândea că în viaţă mai există şi altceva decât prietenii şi berea. Frumos fără senzualitate. Ca un cal care se cabrează, ca un stilou care nechează, ca un tratat filosofic care boxează, ca un stejar care valsează. Se apropie chiar subtil de prinţul cu idei de emancipare. Şi gata. Călăul plecă, prinţul se uită spre şefu’: “Ce faci, nu pui să mi se taie capul?” Maharajahul ia o căpşună ecologică enormă, îşi înfinge dinţii incredibil de albi în ea, muşcă adânc, muşcă nemilos, savurează gustul unic şi inconfundabil de căpşună, din fruct curge un fir de sânge, un fir de zeamă roşie în orice caz, el plescăie din limbă şi din muşchii masticatori: “Capul ţi-a fost deja tăiat, trebuie doar să te apleci puţin şi o să cadă.”

Sunteţi captivaţi, nu-i aşa? Prinţului i-a fost tăiat capul, dar e tot acolo. Respiră, îşi poate mişca membrele, este încă viu, nu ştie că e deja mort. De durut, nu-l doare nimic pentru că nu-i stă mintea la durere, e atât de concentrat pe propriul sfârşit încât n-a avut vreme să vadă şi să înţeleagă că deja s-a sfârşit. Acum i s-a spus şi nu pricepe, e încă stăpân pe simţurile şi pe sângele lui, nici n-a băgat de seamă că dintr-o parte a gâtului, unde i-a apărut o dungă subţire ca o foiţă de ţigară, i se prelinge sângele ca dintr-o căpşună din care a muşcat cineva. Imediat va înţelege, în curând îl va podidi durerea şi ştiţi ce va face? Credeţi că va plânge? Credeţi că va urla? Nu, va sta drept ca o lumânare, cât de mult va rezista. Tot ce va dori va fi o secundă în plus.

Dacă această poveste ar ajunge în mâna unui producător american de film, ar ieşi o scenă proastă într-un film de succes. Unul dintre multele lucruri vulgare din zilele noastre. Pentru hinduşi, este o poveste despre legătura dintre cauză şi efect.  Cum se poate ca o cauză care a fost, deci nu mai este, să producă efecte care vor fi, adică nu sunt încă? În ce constă legătura care uneşte ceva inexistent cu ceva ce încă n-a păşit în existenţă? Ei bine, hinduşii spun că, din punct de vedere omenesc, este bine să ne imaginăm că există ceva suficient de mic încât să nu poată fi constatat prin simţuri, dar suficient de solid încât să unească ceea ce la o primă privire pare imposibil de unit. Din punct de vedere supraomenesc, adică din perspectiva în care lipseşte condiţionarea temporală, efectul şi cauza sunt concomitente, distanţa dintre ele ţinând strict şi doar de percepţia omenească.

Acestui lucru mic de tot, care de fapt contează foarte mult şi care în limbile europene nici măcar nu are un nume al lui, hinduşii din vechime i-au spus apurva (mediator). Apurva leagă actele ritualice de efectele lor, binefacerile de răsplată, păcatele de pedeapsă. Atunci când duhovnicul ortodox spune că în păcat este cuprinsă  plata păcatului, la fel cum în binefacere este deja plata binefacerii, el are în vedere apurva. Iar atunci când noi punem întrebarea tâmpă: cum se face că cel rău trăieşte bine şi este fericit pe pământ, în timp ce viaţa dreptului este plină de durere?, uităm tocmai apurva. Faptul că noi nu avem un astfel de termen în limba română este o profundă nefericire. Faptul că mai lipsesc încă vreo câteva sute ca el, fiecare la pachet cu o idee adevărată, un ansamblu maiestuos capabil să ne explice cam tot ce-am vrea să ştim plus încă ceva pe deasupra, este o catastrofă la relanti. Ca să le înlocuim, avem nevoie de explicaţii de câteva paragrafe până la câteva pagini pentru fiecare dintre ele. Din păcate, ca să ajungem la explicaţii, în absenţa cuvintelor, ne lipsesc chiar întrebările.

Ştim probabil tot atâtea cuvinte câte ştia un sacerdot hindus. Atâta doar că lexicul nostru este despre obiecte şi nu despre idei. Cineva spunea că, oricâte posibilităţi de a înregistra contacte ne oferă smartfonul nostru, oricum nu putem avea mai mult de 200 de relaţii umane în acelaşi timp. Adică populaţia unui sat rezonabil din vechime. E o ironie să locuieşti într-o metropolă dar concomitent să ai fix aceleaşi abilităţi de interrelaţionare ca un ţăran. Se prea poate să putem vehicula tot atâtea noţiuni cât un om din oricare altă epocă, probabil câteva mii. Lumea noastră a ales ca acestea să fie preponderent non-ideatice, iar noi culegem ceea ce se află în imediata noastră apropiere şi pare bun, pentru că am rămas ceea ce-am fost în Paradis, nişte culegători.

Dintr-un anumit punct de vedere, jocul este foarte simplu. Oricât de mult s-ar schimba faţa lumii, noi suntem consecvenţi planului dintâi: putem avea acelaşi număr de cunoştinţe, ne mobilăm mintea cu o cantitate limitată de cuvinte-concept, ne raportăm la lume la fel ca nomazii din Biblie. Dincolo de toate straturile pe care le numim pompos “civilizaţie”, omul este o constantă. În cazul acesta, explozia irelevantului din modernitatea târzie este probabil cel mai eficace mecanism de tâmpire în masă pe care l-a cunoscut umanitatea. Fiecare pseudo-idee, oricât de inofensivă ar părea, uzurpă locul unei idei adevărate. Fiecare ceas risipit într-o distracţie este plătit cu absenţa unui ceas de gravitate neprefăcută. Fiecare lucru prost pe care-l câştigăm îl plătim cu ceva care contează cu adevărat, şi care ni se va deconta musai la Apocalipsă. Suntem deja legaţi de momentul acela prin apurva.