Faouzi Skali, Urme de lumină. Cuvinte iniţiatice sufi (recenzie)

Motto: “Nu împărtăşiţi înţelepciunea celor cărora nu le este hărăzită,
Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ea,
Şi nu o refuzaţi celor cărora le este hărăzită,
Altfel aţi fi nedrepţi faţă de ei.”
 (hadith sahih)

 Interesul pentru sufism în Franţa a fost suscitat de opere excepţionale, ca cea a lui René Guénon, sau lucrări mai universitare, ca cele ale orientaliştilor Louis Massignon şi Henry Corbin. Sunt notabile lucrările despre sufism elaborate de: Titus Burckhardt, Michel Chodkiewicz, Martin Lings şi Jean-Louis Michon, la care exigenţa unei cercetări critice riguroase se împleteşte cu finalitatea spirituală a acestor învăţături. Pe fondul acestor demersuri, lucrarea marocanului Faouzi Skali se distinge printr-o abordare inconfundabilă: universitar franco-arab (doctor în antropologie, etnologie şi ştiinţele religiei), membru al Grupului Înţelepţilor numit de preşedintele Comisiei Europene, fondatorul colocviului internaţional “Un suflet pentru mondializare” (din 2001) şi al Festivalului de la Fez al muzicilor sacre ale lumii (din 1994) – este nu mai puţin musulman prin naştere, dintr-o familie cu puternice rădăcini tradiţionale, dintre care nu puţini şi-au asumat practicile devoţionale sufite, el însuşi fiind discipolul Şeicului Sidi Hamza al-Butshitshi al-Qadiri.

 Dar nu background-ul autorului, amestec cu dozaj misterios de înalt funcţionar internaţional şi practicant fără compromis al unei religii nu tocmai trendy (dacă ar fi buddhist sau hindus, s-ar înţelege, dar aşa, islamist?), ci stilul redactării. E o carte care ţi se adresează direct, fără a fi vorba despre un monolog, e un dialog la care asişti ca interlocutor mut, un dialog care-ţi oferă ideile şi-ţi solicită comprehensiunea. E un discurs implicat, al cuiva din interior, sunt vorbele celui a cărui ştiinţă depăşeşte cu mult tot ceea ce spune. Un aer de scriitură medievală arabă, de letopiseţ european, de carte de învăţătură a unui tată către fiul lui, despre calea inimii, despre dragostea spirituală, misterul cel mai profund al Fiinţei şi motorul Căii. Sunt gânduri despre inimă, locul unde emoţia spirituală şi intelectul se unesc într-o viziune “iluminativă”, care n-au nimic dintr-o improvizaţie cu iz personal.


Cunoaşterea divină ca savoare

 Ce va fi fiind sufismul? Din câte ştim, este esoterism, deci Islamul interior. E o cale a dragostei, fireşte, într-o religie a cunoaşterii, doar că distincţia dintre dragoste şi cunoaştere nu are sens în această tradiţie. Pe calea care duce la proximitatea Realităţii divine, nu există dragoste fără cunoaştere, nici cunoaştere fără dragoste. E o practică spirituală cu reguli foarte precise, cu maeştri consacraţi şi recunoscuţi, cu ritualuri lipsite de fast dar deplin semnificative (ca toate ritualurile islamice), cu confrerii adesea extrem de numeroase, cu o doctrină esoterică protejată nu atât de străjuirea geloasă a cunoscătorilor, ci de incapacitatea vulgului de a ajunge intelectual la adevărurile ei, după cum spune Junayd: “Preasfânta demnitate a ştiinţei este atât de mare, încât nu se pot folosi de ea decât cei cărora le este destinată.” În cultura occidentală abrutizată şi desacralizată, seducţia pe care o exercită confreriile sufite ţine de natura lui, cale a inimii, adică acelaşi nucleu care se află şi în centrul învăţăturii christice.

 Dacă ştim toate acestea, se cheamă că avem repere în privinţa a ceea ce este sufismul. Dar ştim oare cu adevărat ce este sufismul? Faouzi Skali goleşte masa cu un dos de palmă, pentru a ne oferi: sufismul este o savoare. Putem dizerta la nesfârşit despre gustul sărat, dar cum va putea oare afla cineva ce este acesta fără a pune pe limbă câteva cristale de sare, îmbibându-le încetişor cu salivă, pentru a le aneantiza uşor de vălul palatului? Ce e mai înţelept: a scrie cărţi despre savoarea sării sau a lua puţină sare pe limbă? Putem, în locul câtorva linguriţe pline, să dregem o ciorbă cu câteva pagini despre savoarea gustului sărat presărate peste ceaun, fie şi ele excelent scrise? Ajunşi la aceste întrebări, ne putem pune întrebarea legitimă: dacă toate cărţile despre Dumnezeu nu-L pot înlocui pe El, dacă nicio carte despre mântuire nu mântuieşte, de ce să scrii o carte despre sufism, ştiut fiind dintru început că rezultatul nu va fi nici iniţierea sufită, nici parcurgerea acestei căi spirituale?

 Din acelaşi motiv pentru care actele de adoraţie nu ne duc în preajma lui Dumnezeu, ci ne ajută să-L primim. O carte despre practicile spirituale nu poate le poate înlocui, dar poate totuşi să facă ceva excelent pentru cititor: să-l înveţe ce NU este calea iniţiatică. Mă tem că profitul cel mai notabil al celui ce se apleacă peste Urmele de lumină ale lui Faouzi Skali este acela de a şti, în sfârşit, ce NU este sufismul. Un proverb sufi spune: “Cei mai separaţi de Dumnezeu sunt asceţii prin asceza lor, devoţii prin devoţiunea lor, savanţii prin ştiinţa lor.” Sufismul nu este asceză, nu este devoţiune, nu este cunoaştere, fiind totuşi, din anumite puncte de vedere, câte ceva din toate acestea. El se derobează definirilor universitarde, pentru că, spune un adagiu: “Ştiinţa noastră este făcută doar din aluzii. Atunci când devine explicită, se ocultează.” Raportul dintre o carte despre sufism şi sufismul propriu-zis nu este acela dintre teorie şi practică (disjuncţie altminteri brutală, cu iz tâmpito-tâmpesc, de ca şi cum teoria n-ar fi despre practică, iar practica n-ar fi altceva decât o aplicaţie înecată în detalii a teoriei, fie şi limitată), ci relaţia subtilă dintre posibilităţile finite ale limbajului şi Infinitul însuşi. Esenţialul este dincolo de cuvinte.

 Sufismul în hainele vremurilor

 Marii maeştri sufi nu părăsesc forma tradiţională. Doar printr-o ignoranţă profundă în ceea ce priveşte iniţierea şi realităţile vieţii spirituale poate cineva decide să dispreţuiască formele, aflat într-o stare a conştiinţei în care e pe deplin condiţionat de acestea. Toţi falşii guru, sprijinindu-se mai mult sau mai puţin pe argumentul eliberării de orice formă, proiectează o asociaţie fraterno-universalistă care constituie în cele din urmă forma cea mai închisă, cea mai ruptă de mediul său, cea mai periculoasă, atât pentru dezvoltarea spirituală cât şi pentru echilibrul psihologic al indivizilor care aderă la ea: secta. Înverşunarea împotriva formelor care leagă toate curentele pseudo-spirituale New Age are la bază ignorarea unui principiu fundamental: forma în sine nu este nici bună, nici rea. Intenţia care precede formei, chiar nemărturisită şi invizibilă, este de departe, mult mai importantă, condiţionând-o.

 Cine este cel care păşeşte pe calea spirituală? Un adagiu spune: “Sufitul este fiul clipei.” El nu este un paseist care oftează după epoca de aur a Islamului, nici un trândav care amână căutarea pentru nişte circumstanţe prielnice care se vor fi producând cândva, cine ştie când, mai sigur niciodată. Aici şi acum, sunt reperele actelor sale de adoraţie. “Fii propriul tău martor, căci în fiecare moment trăieşti, şi în fiecare clipă mori.” Nu doar viaţa este irepetabilă, cu bunele şi relele ei, ci fiecare respiraţie trebuie trăită cu rectitudine. Carpe diem, spune la veacuri distanţă Ecclesiastul… Se mai spune că Părintele Arsenie Boca îşi trăia viaţa ca şi cum ar fi fost, în fiecare moment al ei, în faţa Judecăţii de Apoi. Un alt adagiu sufi ne zice “Sunt atâtea căi, câţi copiii lui Adam.”

 Vagi producţii hollywoodiene propagă despre sfinţii contemporani imaginea unei inadecvări: îmbrăcaţi în alb (culoarea consacrată a purităţii), în haine largi, orientale (deci venind din afara lumii noastre), mergând pe jos (din dorinţa de a nu pactiza cu tehnologia). Un proverb sufi ne spune altceva: “Sfinţii îmbracă hainele timpurilor lor.” Ne dezlipim minţile din ecranul televizorului şi ne întrebăm, cu respiraţia întretăiată: este cu putinţă un sfânt mecanic de locomotivă, în blugi, invocând numele sacru al lui Dumnezeu la pupitrul unui tren care alunecă pe şine cu halucinanta viteză de 300 km/h? Zâmbind deasupra unei bărbi islamice, cu neputinţă de a fi contrazisă, tradiţia ne spune că da. Nu numai că suflă unde vrea El, dar mai are şi facultatea de a nu se teme de nicio aparenţă, Duhul lui Dumnezeu.

 O problemă de focalizare

 Un adagiu sufit ne învaţă: “În tine, dincolo de tine, se găseşte o fiinţă de lumină.” Dincolo de ceea ce crezi că eşti tu, se află Sinele tău, sau Atman, cum ar spune hinduşii. Ascuns de sufletul tău este scânteia divină din tine, spiritus, cum ar spune creştinii catolici. În Evanghelia lui Ioan, găsim acelaşi raport: “Cine îşi iubeşte viaţa, o va pierde; şi cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta, o va păstra pentru viaţa veşnică.” (12, 25) Ceea ce se vede ascunde ceea ce nu se vede, însă raportul dintre ceea ce putem percepe şi ceea ce ni se refuză nu e în favoarea certitudinilor celor mai uşor obţinute. Mai zice Faouzi Skali: “Dar înainte de a cunoaşte acest secret suprem, va trebui să parcurgi un drum lung, şi să dezlegi multe alte mistere. O călătorie lungă pentru care ai nevoie de toate forţele şi de toată energia ta. Fii hotărât şi ţine-te bine. Împunge-ţi sufletul cu pintenii, şi nu-i lăsa ragaz. Nu-l lăsa să te distragă cu lucruri zadarnice. Află că va face orice ca să scape de moartea sigură spre care-l conduci. Vicleniile sale sunt nenumărate. Fii deci vigilent: ispitele diavolului sunt nimic pe lângă ele. Ca o santinelă, stă de pază lângă comoara pe care-o apără. Ca un talisman magic, îţi vrăjeşte ochii şi tu nu încetezi să cauţi, bezmetic, ceea ce n-ai pierdut niciodată.” Sufitul este un restaurator, opera în care deturnează energiile care curg aiurea, înapoi în mătcile lor. Călare pe an-nafs (sufletul pasional), pe care din duşman îl transformă în vehicul, lucid şi neignorând pericolele cu care trăieşte până în clipa nopţii, e gata să se lupte ca Siegfried cu balaurul care păzeşte comoara Nibelungilor. Marea dramă a condiţiei umane se joacă în coşul pieptului fiecăruia dintre noi…

 Conform doctrinei sufite, nu-L pierdem din vedere pe Dumnezeu pentru că ar fi prea departe, ci pentru că e prea aproape. Suntem în imposibilitatea de a accede la El tocmai pentru că nu focalizăm bine. Drumul spre Realitatea divină ca problemă de fizică optică… În treacăt fie spus, dacă Realitatea este unul din numele Providenţei, atunci realismul este calitatea celui care a atins ceea ce sufiţii numesc fâna’, extincţia egoului şi identificarea cu Principiul. Starea aceasta n-are nimic cu supraomul lui Nietzsche, de exemplu, care nu-i până la urmă decât un om cu oareşce excrescenţe remarcabile, cum nu pot fi trecute cu vederea nişte tumori, de exemplu. E nirvana hinduşilor şi a buddhiştilor, e dispariţia tuturor iluziilor, e indescriptibil…

 O furnică neagră, pe o piatră neagră, într-o noapte neagră

 Adevărul fundamental al Islamului: “Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu.” Cea mai mare abatere decurge din acest postulat: idolatria, sau închinarea la altcineva decât Dumnezeul Unicul. Zeii ne înconjoară: unii vizibili şi dezgustători (viciile de orice fel), alţii cu aparenţă nobilă, de care ne ferim mai greu (cariera, familia, idealuri). În ultimă instanţă, printr-o perversiune nu foarte greu de imaginat, Islamul însuşi, rupt de finalitatea lui, poate fi un zeu, adică o piedică în calea spirituală, şi e cazul extremismelor şi a fundamentalismelor de orice fel, de riscul cărora niciun vehicul spiritual nu este scutit.

Desigur, nu-i greu să admiţi teoretic că Dumnezeu este unic, că nimic nu-I seamănă şi nu-L poate înlocui. Însă asta nu te îndepărtează automat de toate tentaţiile. Într-o zicere adnotată de tradiţia islamică, Profetul spune: “Politeismul ascuns este ca o furnică neagră, pe o piatră neagră, într-o noapte neagră.” Cel mai mare pacăt este şi cel mai subtil. Atât de mare este importanţa modului în care noi ne raportăm la lucruri, făcând din ele ajutoarele noastre spre Dumnezeu, sau piedici pe drumul nostru, încât Faouzi Skali scrie: “Aminteşte-ţi de acest lucru: oamenii acestei lumi îşi construiesc adesea nefericirea prin dorinţa lor intensă de fericire. În căutarea lor dezlănţuită uită acest secret simplu: fericirea, o! prietene, nu stă în lucruri sau evenimente ci în privirea pe care o acordăm acestora.”

 O cale îngustă ca un fir de păr, tăioasă ca o sabie

 Să mergi spre Dumnezeu e greu, să nu mergi e cumplit. Dacă ţi-e frică de mânia Lui, singura posibilitate e să alergi spre El, spune un hadith. Nu te poţi raporta la Prea Înalt altfel decât paradoxal: e prea aproape ca să-L vezi, drumul până la El este cel mai lung din lume. În relaţia cu El, nimic nu e simplu, nimic nu e linear. Sfaturile celor care au parcurs Calea sunt de aceea cum nu se poate mai binevenite. Nu trebuie să ceri miracole. Nu trebuie să abandonezi nici faptele, nici actele de adoraţie. Însă trebuie să faci totul cu inimă detaşată. Mai spune Faouzi Skali: “Asigură-te, în drumul tău, că nu cauţi decât Adevărul. Află că în raport cu El nicio viclenie nu este posibilă. Adevărul este cel care dă fiinţă oricărui lucru. El creează şi călăuzeşte. Prin El cerurile şi pământul participă la singura şi aceeaşi armonie. Ascultă prin El, o! prietene, şi vei înţelege ciudata şi profunda simfonie a universului. Nu căuta deci să faci, ci doar să primeşti, nu căuta deloc să furi ceea ce-ţi este oferit.”

 Şi mai cu seamă, de ştiut că tot ceea ce facem este, în logica eficacităţii mundane, perfect inutil. Nefasta apucătură a schimbului (dau să-mi dai) nu are ce căuta aici. Nimic din ceea ce facem nu acumulează merite, nimic din ceea ce am acumulat nu se preschimbă în recompense. Dumnezeu nu e un negustor, de aceea calea spirituală nu se parcurge pedalând, iar capătul ei nu aparţine celor ce se disting prin hărnicie şi voinţă. Prin practicarea actelor de adoraţie, sinceritatea credinţei devine mai fină. Actele de adoraţie nu ne conduc la Adevăr, însă ne fac capabili să-L primim. De aceea căutarea cunoaşterii e adesea timp şi energie pierdută, dacă uităm să ne preocupăm de ceea ce cunoaşterea cere de la noi. Cunoaşterea divină nu se cucereşte, ea se dezvăluie celor vrednici de ea.

 Călătorim spre Dumnezeu stând pe loc. Tot ceea ce facem nu e ca să obţinem, ci ca să fim capabili să primim preaplinul ce se revarsă asupra noastră. Nu există dumnezeu, decât Dumnezeu. Într-un sens adânc şi greu de acceptat pentru inteligenţa noastră discursivă, nici noi nu existăm, nu mai mult decât ne-a dăruit El cu fiinţă. De aici o detaşare senină în sufism faţă de tot ceea ce ţine de crisparea facerii: “Asceţii rup obiceiurile lumii sensibile şi regulile lumii sensibile se suspendă pentru ei. Ei pot merge pe ape, zbura prin aer, suporta zile întregi setea şi foamea. Viziunea lor poate traversa timpul şi spaţiul. Dar înţelepţii sunt cei care rup obiceiurile interioare. Ei înlocuiesc orgoliul cu umilinţa, gelozia cu darul de sine, vanitatea cu sinceritatea, ura cu dragostea şi confuzia cu seninătatea. Nu regulile lumii vizibile le dau lor secretul, ci cele ale spiritului. Nu miracolele lumii le sunt date, ci cel al rectitudinii spirituale.” Îţi aminteşti, chiar şi fără să vrei, de înţeleptul taoist care se prezintă la un concurs al oamenilor puternici din Imperiul de Mijloc pentru a spune că poate, dacă necesităţile o cer, chiar să rupă piciorul unui greiere, dar că e mult mai slab decât cutare înţelept din creierii munţilor, atât de puternic încât nimeni, niciodată, nu i-a cunoscut forţa…

 Adevăratul călător este fără artificii. Sufletul său e subjugat de căutare. Inima îi este dominată de privirea Adevărului. El este sursa faptelor şi gândurilor sale. Dar cel care şi-a uitat călătoria, e preocupat de el însuşi. Atenţia lui se îndreaptă spre acţiunile sale şi caută să fie mulţumit de ele. Cel care se exprimă în starea aceasta de spirit sfârşeşte prin a dezamăgi sau a fi dezamăgiţi. Dar cel al cărui secret e doar Adevărul, se lasă conduşi pe căi pe care doar El le cunoaşte. Toată calea spirituală încape într-un proverb sufi: “Caută-te până te găseşti, apoi părăseşte-te imediat ce te-ai găsit.” Drumul spre realizarea micilor mistere e până la ar-ruh (spiritul), de unde începe saltul, verticala imperceptibilă pentru cei ce nu o escaladează, al-miraj, saltul spre Tronul lui Dumnezeu, părăsirea sinelui…

 * * *

 L-am cunoscut pe Sidi Faouzi Skali într-o dimineaţă marocană, la marginea Saharei. Peste pantalonii europeni gri o djellaba albă, cu nimic mai arătoasă ca cea pe care o poartă ţăranii care pasc caprele, sau îngrijesc extraordinarele grădini de legume ce înfloresc inexplicabil printre pietre dezolante. Vorba cumpănită, aerul echilibrat şi improbabil al unei balanţe pe care nimic n-o poate tulbura, nici măcar calomniile josnice. Îi spun că în diferite medii este criticat. Îmi răspunde că e normal, fireşte, e un om care a făcut multe greşeli. Ar trebui să fiu uimit de faptul că nu-i trece prin cap să se apere, să se justifice, şi le dă dreptate înainte de a cunoaşte detaliile celor care-l acuză. Nu sunt. De departe, mă impresionează mai mult capacitatea lui de a dormi liniştit într-o simplă djellaba, în răcoarea pişcătoare a dimineţilor sahariene. Eu mă trezesc amorţit înaintea primelor raze ale soarelui, şi-aş da Mediterana, cu apa ei cu tot, pe-o pătură de lână. La câţiva paşi de noi, un ministru secretar de stat dintr-o ţară africană invocă numele lui Allah lângă un mecanic de locomotivă francez.