Ipoteza Sapir-Whorf: fiecare limbă constituie un mod unic de a percepe realitatea. Nu avem de ales, vedem doar ceea ce structura limbajului ne permite să vedem. Limba nu este un simplu vehicul al expresiei, limba este chiar şoferul. Nu numai că nu putem gândi altfel decât în funcţie de un fond lexical şi nişte structuri gramaticale, dar nici nu putem percepe în afara lor. Dacă această ipoteză este adevărară, şi din ce în ce mai mulţi consideră asta, atunci ne confruntăm cu câteva consecinţe foarte interesante.
Prima este aceea că orice limbă suplimentară învăţăm ne va ajuta să percepem realitatea mult mai complex decât am fi făcut-o în absenţa ei. Şi dacă vrem cu adevărat să ajungem pe nişte culmi, limbile sacre şi limbile liturgice merită mai mult decât sărăciile moderne. Putem înţelege aşadar oroarea pe care o au musulmanii faţă de tot ceea ce nu este limba textului sacru (Coranul este în arabă, restul sunt traduceri) şi mai ales putem înţelege de ce învăţarea anumitor limbi, prin porţile intelectuale pe care le deschid, constituie o răsplată în sine (araba, ebraica, chineza, sanscrita), dincolo de textele la care putem avea acces.
Fireşte, ar trebui să fim îngroziţi de faptul că în ansamblu creştinismul, în mod inexplicabil privat de o limbă sacră proprie, a renunţat la limbile liturgice (cu câteva exemple notabile: Grecia, Rusia), vehicule de o bogăţie care face să pălească orice limbă modernă. Chiar şi fără să fie înnobiliate de sacralitatea textului, greaca, latina, slavona au o vocaţie formatoare intelectuală la care nu trebuia sub niciun pretext să se abdice. Fără ele suntem, în cea mai tragică notă, săraci.
A doua consecinţă este însă mai greu de perceput dar şi mai dramatică. Dacă limbajul este mediul în care suntem scufundaţi precum peştii în apă, atunci limbajul este mesajul (McLuhan). Privită astfel, limba este mediator între noi şi realitate, dar concomitent este barieră. Este de observat cum oamenii, în general, confundă cunoaşterea cu repetarea anumitor cuvinte şi structuri în privinţa cărora există un consens valorizator. Învăţăm cuvinte despre care credem că sunt adecvate realului şi niciun examen din lume nu verifică mai mult decât adecvarea noastră la cuvinte. Or, cuvântul nu este lucrul. De aceea, toate domeniile cunoaşterii sunt mitologii şi metafore iar noi cu nimic mai breji faţă de oamenii antichităţii, de exemplu.
Dacă teologia n-ar fi o metaforă, atunci simpla lectură a unui manual de dogmatică ne-ar îndumnezei. Cea mai bună dovadă a faptului că teologia este o metaforă e aceea că un ateu poate citi un capitol de dogmatică şi rămâne în continuare ateu. De aceea toate dogmele şi toate proiecţiile noastre intelectuale teologice au, inevitabil, un raport de exterioritate cu Dumnezeu. Desigur, conţin câteva sugestii interesante, dar sunt interesante exact prin ceea ce nu spun, prin ceea ce creştinul trebuie să înţeleagă singur. Dacă toată teologia catafatică n-ar fi fost o metaforă, n-am fi avut nevoie de teologia apofatică. Iar aceasta, într-adevăr, poate trece dincolo de voalul limbajului pentru că operează cu cea mai subtilă dintre modalităţile cunoaşterii, tăcerea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu