Trăim într-o lume derutantă, în care cel mai bun lucru pe care-l putem face este să nu ne grăbim deloc. Faptele nu au o singură explicaţie posibilă, ci mai multe. Din păcate, pentru ca nimic să nu fie simplu, nici măcar cuvintele nu au o singură explicaţie. Nu vreau să spun că explicaţia nu există, spun doar că nu se sinchiseşte de automatismele noastre.
Se povesteşte că un rege s-a pornit cu armata lui spre un sanctuar, cu intenţia de a nu lăsa piatră peste piatră din tot ce era acolo. În drum, a dat de o turmă de cămile şi, pentru că oricum era pe acolo, le-a luat pe toate. Înainte de a-şi duce planul la îndeplinire, în faţa regelui s-a prezentat unul dintre curatorii sanctuarului, bărbat desăvârşit, a cărui sfinţenie îl îmbrăca asemenea unei lumini ce izvora din interiorul lui.
Regele s-a ridicat în picioare, impresionat de apariţia neobişnuită. Intenţia era de a-l onora pe curator: “Cere-mi o favoare şi ţi-o voi îndeplini”. Nu se ştie cât de departe ar fi mers generozitatea maiestăţii sale. Curatorul i-a răspuns: “Pe drum ai întâlnit o turmă de cămile. Toate erau ale mele. Te rog să mi le înapoiezi.” Regele a strâmbat din nas dezamăgit: “Bănuiesc că ştii care-mi sunt planurile. Cere-mi ceva legat de religia ta, cere-mi ceva legat de locul pe care neamul tău îl consideră sfânt.”
Regele se aştepta, desigur, să fie disuadat în vreun fel, să fie rugat să-si schimbe planul la care ţinea totuşi aşa de mult. Era foarte legat de aerul marţial al întreprinderii lui, pe care nu suporta să-l murdărească preocuparea pentru nişte amărâte de dobitoace. Curatorul l-a privit în ochi şi i-a spus: “Eu sunt stăpânul cămilelor. De aceea ţi le cer înapoi. Sanctuarul are Stăpân, nu trebuie să mă îngrijorez pentru el.”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu