Am cunoscut un turc care vorbea impecabil româneşte. E drept, vorbea foarte bine şi poloneza, rusa, bulgara şi maghiara. În plus, fiind musulman, era bun vorbitor de arabă, şi născându-se între kurzi, vorbea şi kurda, pentru că nu avea prostul gust al europenilor de a crede ca limba lui este über alles. Daca vorbeai cu el şi nu înţelegeai ce zice, nu ezita să întrebe: "Ce nu pricepi, esti turc?"
Descendent al unei familii de bijutieri la a nuştiucâta generaţie, după opt clase absolvite a fost trimis să ducă valizele turiştilor la Istambul. Acolo a învăţat limbile est-europenilor, clienţii lui, şi de asta ignora complet engleza, franceza şi germana, cu vorbitorii cărora nu avusese prea multă treabă. După zece ani de muncă umilă, familia i-a pus în braţe câteva kilograme de aur şi diamante şi l-a trimis în Europa, să-şi deschidă dugheană.
Ştia cam tot ce se poate şti în materie de oameni şi metal preţios.
Într-o zi a primit un telefon de acasă şi i s-a atras atenţia că la ultima plată a dat cu 100 de dolari americani mai puţin. A spus fără să ezite că următoarea plata va compensa eroarea. Cineva l-a întrebat dacă nu se teme că este înşelat, dacă n-ar putea fi la mijloc un abuz. A spus fără ocoliş: “Oamenii aceia nu mint niciodată.” Am, pentru Mahmud, cele mai frumoase amintiri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu