Neil Postman, în Teaching As a Subversive Activity, ne relatează că un grup de cercetători a avut de-a face cu nişte şoareci de laborator despre care li s-a spus că au fost selectaţi pe criterii de inteligenţă. Cercetătorii au confirmat ulterior că în timpul experimentelor şoarecii respectivi au avut un comportament neaşteptat de inteligent. Un alt grup de cercetători a fost pus în contact cu un grup de şoareci în privinţa cărora au fost avertizaţi că sunt extrem de idioţi. Noua echipă de cercetători a confirmat justeţea avertismentului. În ambele situaţii s-a folosit acelaşi grup de şoareci, care nu a fost selecţionat pentru nimic.
Neil Postman continuă povestind că un grup de profesori a fost pus să lucreze cu o clasă de elevi care le-a fost prezentată ca fiind formată din copii foarte inteligenţi. După perioada de lucru, profesorii au validat observaţia iniţială. Un alt grup de profesori a fost în contact cu nişte elevi caracterizaţi drept imbecili. La capătul experimentului, profesorii au fost de acord cu eticheta iniţială. În ambele situaţii s-au folosit fix aceiaşi elevi.
Elevii sunt cum îi văd profesorii. Adică profesorii văd la elevi ceea ce vor să vadă: comportamente de tip inteligent sau comportamente prosteşti. În timp, elevii vor exterioriza cu precădere acele comportamente care confirmă aşteptarea dascălului. E supralogic, e magic. Şi nu-i valabil doar pentru profesori, ci şi pentru părinţi. Mare grijă, nu-i vorba de “aşteptări”, de dorinţele adulţilor. E vorba chiar de “a vedea”.
Putem extrapola: realitatea este plastică, realitatea este cum o vedem noi, realitatea se consumă în noi. Şi poate că singura metodă autentică de a schimba realitatea este s-o privim cu ochii potriviţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu