sâmbătă, 22 aprilie 2017

Frânturile zilei (XLV)

Hamul ardelenesc este greu, e cel mai complet harnaşament pentru tracţiune, calul înalt şi simpla aruncare peste greabăn e o probă fizică în sine. Calul e tânăr, nervos şi-şi înalţă capul taman atunci când trebuie să-i treci pieptarul pe sub bot. Ştie bine ce vrei să faci, îi place mişcarea între rude, doar că nu înţelege de ce chiar acum. Izbutesc din a patra încercare, calul nu are voie să câştige niciodată. Îi potrivesc hamul să fie simetric, e suficient de greu să rămână mai târziu fix aşa cum îl pun. Mă uit la punctele de frecare să nu apară rosături, apoi scot coada ca s-o poată arunca în mers taman cum îi convine. Sunt atent cum urc în faeton, am dreptul la o singură încercare pentru că animalul o ia la fugă, nu va avea răbdare decât peste vreo zece ani, care nu vor trece toţi azi.

N-am înhămat niciodată doi cai. Am fost foarte aproape de asta, dar mânzul era tânăr, ar mai fi trebuit să treacă destul timp. Am văzut odată doi tretini care-şi pierd răbdarea, la o mănăstire, şi pornesc cu căruţa peste fratele care avea grija lor de mici. Oiştea la mijloc (în Moldova se spune oişte, în Ardeal se zice rudă), fratele cu faţa la zmei, în spate un gard, dacă nu le căra pumni peste gură şi nu urla la ei îl perforau. Caii sunt deosebit de nobili, nu-şi exteriorizează aproape deloc durerea, dar nu au nici conştiinţă şi nu simt niciun regret dacă te fac să le cunoşti în mod violent puterea. Sunt sensibili cât să simtă un ţânţar care li se aşază pe spate, mai sperioşi de un ochi decât de celălalt, dar la fel de prietenoşi ca o piatră sau ca un izvor de munte. N-am să înţeleg niciodată de ce Iisus n-a intrat în Ierusalim călare pe cal. Caii sunt demoni şi ca să lucrezi cu ei trebuie să fii vrăjitor.

Dacă te loveşte un cal puternic prima întrebare care-ţi vine în cap este de ce n-ai acordat prioritate la calea ferată. Senzaţia de uluire e comparabilă cu aceea pe care ţi-o produce un tren pe care nu l-ai observat. Când am luat copita în diafragmă, mai jos de inimă, m-am aplecat imediat să văd dacă aerul nu-i mai plăcut în apropierea pământului. Mi-a luat câteva minute bune să-mi amintesc cum anume se respiră cu amândoi plămânii. Apoi am fost fericit, foarte fericit că nu m-a lovit în inimă direct, că nu era potcovit, pentru că, se ştie, copita amortizează şocurile.

Noi am înlocuit toate acestea cu o cheie întoarsă în contact, iar mai nou cu apăsarea unui buton, şi vieţile noastre au devenit incredibil de triste şi plictisitoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu