Frânturile zilei (XXXV)

Undeva când aveam 17-18 ani, am citit două romanii stranii şi plictisitoare ale lui Johann Wolfgang Goethe: “Anii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister” şi “Anii de drumeţie ai lui Wilhelm Meister”. Ambele au apărut la începutul anilor ’70 ai secolului trecut, în traducerea Valeriei Sadoveanu, la Editura Univers, colecţia Clasicii literaturii universale. Atâta cât pot şti eu, n-au mai fost niciodată reeditate. Goethe nu-i foarte iubit, cei care se apropie de el se mulţumesc să bifeze Faust, operă de metafizică, deci imposibil de înţeles dacă o abordăm strict literar, adică prosteşte.

Ani de zile am căutat “Anii...”, cum mai sunt câteva lucrări pe care le caut din vreme în vreme. Zilele trecute, ce noroc, am dat de ambele volume la preţul de 5 lei bucata. Unii se laudă cu ştiuci pescuite prin cotloanele râurilor, am prieteni care colindă cu mult folos târgurile de vechituri (unde mă mai abat şi eu din vreme în vreme), dar să cumpăr cu 10 lei două cărţi pentru care aş fi dat fără remuşcări 100, a depăşit toate aşteptările mele. Am mai luat gramatica franceză a lui Pisoschi (10 lei) şi încă un curs de învăţare a limbii franceze pe care nu-l aveam (încă 10 lei), ca să nu plătesc taxele de expediere aiurea.

Acesta este nodul celor 500 de pagini ale “Anilor de drumetie...” Un clenci, daca-mi permiteti: pare sa fie un articol despre arta, adresat unui tanar artist. Ei bine, acest fragment NU este despre arta, ci despre ceva mult mai profund (şi nu iau în deriziune profunzimea artei care-şi împlineşte menirea):

“Arta cere timp, viaţa e scurtă, judecata anevoioasă, prilejurile trecătoare.

E uşor să acţionezi, greu să gândeşti; să acţionezi conform gândirii e şi mai greu.

Orice început e atrăgător, pragul e locul unde trebuie să aştepţi.

Copilul se miră, impresia îi e imboldul, el învaţă jucându-se, seriozitatea îl sperie.

Imitaţia e înnăscută în noi, ce e de imitat se recunoaşte greu.

 Perfecţiunea se întâlneşte rar şi foarte rar e preţuită.

Ne atrage înălţimea, nu şi treptele care duc la ea; cu ochii la culmi, rătăcim cu plăcere în câmpie.

Numai o parte din artă poate fi învăţată, artistul are nevoie de arta întreagă. Cine n-o cunoaşte decât pe jumătate, greşeşte mereu şi vorbeşte mult; cine o stăpâneşte în întregime, nu poate decât s-o practice şi vorbeşte rar sau târziu. Primii n-au nici taine şi nici forţă; doctrina lor e ca pâinea coaptă: gustoasă şi săţioasă, numai pentru o zi; dar nu poţi semăna făină, şi sămânţa nu trebuie măcinată.

Vorbele sunt bune, dar nu sunt bunul suprem. Bunul suprem nu se exprimă prin cuvinte.

Spiritul, care ne conduce în activitatea noastră, este lucrul cel mai înalt. Acţiunea nu e înţeleasă şi reprodusă decât de spirit.

Nimeni nu ştie ce face, când acţionează drept; dar despre ce e nedrept, suntem întotdeauna conştienţi; cine nu activează decât prin simboluri e un pedant, un ipocrit sau un cârpaci. Sunt mulţi asemenea oameni şi se simt bine împreună. Flecăreala lor îl îndepărtează pe discipol şi mediocritatea lor persistentă îi înspăimântă pe cei mai buni.

Doctrina artiştilor adevăraţi luminează spiritul; căci acolo unde vorbele lipsesc, grăieşte fapta.

Discipolul adevărat învaţă să extragă necunoscutul din cunoscut, apropiindu-se astfel de dascăl.”