sâmbătă, 8 aprilie 2017

Frânturile zilei (XXXI)

În ciuda a ceea ce spun diverse revistuţe, dacă scrii urât nu înseamnă că eşti inteligent. E adevărat că scrisul rapid este semn de inteligenţă, ca şi gânditul rapid şi, în anumite cazuri, vorbitul rapid. Dar a scrie frumos nu ia mai mult timp decât a scrie urât, deci revistuţele fac o confuzie. De fapt, dacă scrii urât şi nu ai probleme de ordin anatomic cu mâna pe care o foloseşti, ai cel mai probabil un caracter mizerabil. Ştiu, revistuţele nu spun asta, dar ele trebuie să se bată pentru fiecare cititor, eu din când în când mai şi triez.

Hai să ne înţelegem ce anume înseamnă scris urât. Nu, nu înseamnă ilizibil. Poţi să scrii frumos şi greu lizibil, caz în care caracterul tău este frumos dar greu de decodat pentru cei apropiaţi de tine. Oricum, şi a decoda este ceva ce ţine de abilităţi personale, eu citesc pagini scrise de mii de copii şi în mod firesc găsesc foarte greu o scriitură ilizibilă, cineva mai puţin antrenat s-ar putea să considere mai uşor că o pagină scrisă de mână este greu de înţeles. Urât, când vine vorba de scris, înseamna ceea ce în general înseamnă urât, o impresie sesizabilă imediat şi totuşi deloc superficială. Un scris urât este ca o casă respingătoare, ca un oraş plictisitor, ca o uzină traumatizantă. Sau ca un om dezagreabil.

Scrisul de mână este pentru caracter ceea ce este oglinda pentru chip. Grafologii ştiu bine că scrisul este unic, de aceea analiza grafologică este ştiinţifică şi acceptată ca probă în instanţă. Dar grafologii mai ştiu, şi nu fac niciun secret din arta lor, că în scris se vede fără greş caracterul omului. În România s-a publicat un tratat de 300 de pagini scris de Andrei Athanasiu, o versiune pdf poate fi găsită şi pe scribd, iar complexitatea lui vă asigur că depăşeşte ceea ce transmit diverse articole consolatoare.

Acolo aflăm o chestie interesantă, şi anume că grafologia are un capitol dinamic numit grafoterapie. Adică este posibil să schimbi anumite trăsături ale scrisului pentru a interacţiona frontal, magic, cu propriul caracter. Eşti gură spartă, bârfitor şi clevetitor. Se rezolvă, o buclă la litera m se ocupă de asta. Eşti depresiv, simţi că mai ai puţin şi mori la ora 11 dimineaţa? Se rezolvă şi asta, lungeşte cât de mult poţi bara de pe litera t. Şi mai sunt vreo 100 trucuri serioase care te pot metamorfoza. O să-mi ziceţi că n-are legătură. Eh, are, cum să n-aibă? Totul are legătură, minte să fie ca să le priceapă. Dar smerenia de ce creşte după antrenament prelungit cu metanii? Cum poţi să-ţi afli locul după ce atingi podeaua cu fruntea în prosternare? Acolo tot n-are legătură?

Mai ţineţi minte cum vă punea doamna învăţătoare să faceţi caligrafie şi vă atrăgea atenţia supărată că scrieţi urât? Păi, era de fapt grafoterapie aplicată. Doamna probabil nu ştia tot ce vă poate învăţa Andrei Athanasiu, dar ştia să se uite la un scris frumos, în spatele căruia se afla un copil îngrijit şi ordonat. Intuiţia educată este fără greş în astfel de lucruri. Scrieţi texte de mână până când ajungeţi la concluzia că scrieţi frumos. Puneţi-i pe alţii să se uite peste ele: dacă scrieţi urât, nu vor zice nimic, dacă scrieţi frumos, nu vor trece sub tăcere. Scrisul frumos e ca şi un tablou frumos, ca şi o femeie frumoasă, ca şi un peisaj uluitor – nu lasă pe nimeni indiferent!

Şi neapărat lucrează-ţi semnătura. Există o conexiune directă între parafa magnifică a lui Miguel de Cervantes Saavedra şi superbul Don Quijote de la Mancha, după cum poeziile lui Mihai Eminescu nu ar fi existat fără semnătura fabuloasă a poetului. Dacă semnătura ta seamănă cu o rădăcină de copac proaspăt scoasă din pământ de un mistreţ isteric, am o veste proastă – cam aşa eşti şi tu. Vestea bună este că poate fi schimbată, totul e să înţelegi că grafologia este o artă care lucrează cu resorturi vizibile legate de obiectul lor prin legături invizibile. Grafologia este magie şi nu se învaţă din revistuţe consolatoare.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu