Nu ştiu de unde i-a trecut prin cap lui tata că eu aş fi milos, şi că nu-i voie să mă uit cum se zbate pasărea după ce i-a tăiat el gâtul cu cuţitul. La noi în casă mulţi ani doar el a tăiat păsări, noi copiii aveam voie să-l însoţim cu ligheanul ca să culegem trupul din iarbă, dar musai trebuia să stăm cu spatele până nu mai mişcă din aripi, să moară uşor. Aveam vreo 13-14 ani pe atunci, decisesem că Dumnezeu nu există din motive pe care astăzi le-am uitat, cred că voiam să ştiu cum e fără, aşa că m-am decis să văd dacă tata are dreptate, dacă pasărea trăieşte cu gâtul roşu numai pentru că te uiţi tu la ea.
Tata nu greşea niciodată cu cuţitul în mână, în sensul că nu i se întâmpla să calce cu lama pe vertebră şi să cioplească prosteşte în os. Lama era întotdeauna brici şi el, chiar dacă era abătut, se mişca repede şi precis. Aşa a fost şi de data asta, s-a îndepărtat rapid ca să nu se ungă de sânge din cap până-n picioare şi a aşteptat, fără să bage de seamă la privirea mea. Iar eu am început să mă uit. Fără milă, dar fără indiferenţă. Fără să râd, dar fără să mă feresc. Propriu-zis, m-am holbat, ăsta e cuvântul. M-am holbat la zbaterea nesfârşită a păsării care sărea parcă era pusă pe arcuri, la gâtul acela care pulsa ca o inimă şi împroşca lichidul roşu ca dintr-o găleată.
După douăzeci de minute tata a trebuit să spună că aşa ceva n-a mai văzut, că nu pricepe. Nici atunci, nici după aceea nu mi-a acordat vreo atenţie, nu mi-a zis să număr cuviincios norii de pe cer. Ţăranul din el, atât cât era, nu putea să-şi imagineze că totul ar fi putut fi terminat scurt, cu o castană în capul feciorului neruşinat. După încă vreo zece minute a trebuit să mă opresc, pasărea îmi sărea în cap, din iarbă se cuibărea în mintea mea, da, ştiam cu preţul chinuirii unei fiinţe nevinovate că animalele nu mor dacă te holbezi ca prostul, că agonia nu mai are sfârşit, că există o decenţă în moarte şi-un respect care trebuie acordat fiecărei făpturi, chiar dacă o tai pentru burta ta.
Am sacrificat în viaţa mea felurite animale, depăşindu-l pe bătrânul meu, care mai sus de păsări n-a vrut să treacă niciodată. Am învăţat să-mi ţin inima într-un cleşte de oţel, să-mi disimulez intenţiile şi să rup firul vieţii scurt, cu acelaşi gest cu care am tăiat stuful pe baltă. M-am întors întotdeauna cu spatele, am refuzat să privesc sângele gâlgâind, l-am lăsat să se ducă pe cel care mi-a făcut ofranda corpului. Atunci când am tăiat prima pasăre, în adolescenţă, m-am speriat că nu ştiu ce să gândesc în momentul în care întrerup firul unei vieţi, m-am speriat că mi-ar putea fi milă şi că i-aş amplifica suferinţa, aşa cum ştiam că pot face, aşa că am început să mă rog. N-am sacrificat niciun animal fără rugăciune, cu mulţi ani înainte de a şti ce înseamnă halal şi coşer.
\
Eu sunt tatăl vânător din Moartea căprioarei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu