Frânturile zilei (X)

Se povesteşte că, atunci când negrul Bilal s-a ciondănit cu un arab dintre companionii Profetului, arabul  i-ar fi aruncat în faţă, cu intenţia de a-l jigni: “Negrule!” Profetul a tranşat conflictul cu o frază care ar trebui să figureze pe frontispiciul tuturor facultăţilor de litere din lumea noastră: “Cine învaţă arabă, este arab.” Nu studiem limbile străine pentru comunicare, nu-i nimic de comunicat. Studiem pentru a deveni aievea altcineva.

Învăţarea unei limbi străine nu este ca parcurgerea unui bilanţ contabil (admiţând că acesta din urmă ar îndeplini pretenţiile de “obiectivitate” pe care şi le arogă). Nu învăţăm cuvinte, ori sunete, ori categorii gramaticale. Învăţăm să gândim după alte coordonate: numărul dual din arabă, categoria aspectului verbal din engleză, frazele în răspăr din latină, sunetele vindecătoare din ebraică. Lucruri care în limba noastră sunt prea lesne trecute cu vederea, devin puncte nodale în limba celuilalt.

Orice parcurs lingvistic este o excursie în care alteritatea devine identitate şi identitatea devine alteritate.  Dacă, suprem privilegiu, îl ajuţi pe celălalt să înveţe limba ta, înveţi la rândul tău să-ţi priveşti vehiculul lingvistic matern ca pe ceva străin, ca şi cum într-o zi te-ai vedea în oglindă pentru prima dată, şi ai pune mâna pe frunte, ca să-i vezi convexitatea, ţi-ai pipăi cu curiozitate urechile, ţi-ai trece mâna prin păr temându-te să nu te tai în propriile fire. Eu am avut norocul ăsta, să-mi înţeleg întâi limba prin ochii mei, apoi prin ochii unui neamţ.

Tiara papală e nimic pe lângă puterea de a spune într-o zi: sunt latin. Evreii nu se jucau cu asta, fără limba sacră orice discuţie pe text era refuzată brutal. Coranul este arab sau nu este deloc. Din punctul acesta de vedere înalt, traducătorii nu sunt trădători, cum spune blând un celebru adagiu, ci asasini culturali.