miercuri, 15 martie 2017

Frânturile zilei (XI)

Întotdeauna mi-am dorit să cunosc o limbă rară, adică să fiu printre puţinii fericiţi care au acces la o limbă străină anume. Să fiu un bengos, un barosan, o sculă supra basculă, un miez într-o ceva. Când ne-am apucat noi de traduceri, erau trei traducători autorizaţi pe daneză în toată România. Luau pe pagină cât voiau ei, şi voiau mult. Încercaţi să vă imaginaţi că cineva putea taxa vreo 300 de lei pentru un certificat de naştere prin 2007. Ştiu că nu puteţi, nu insist, am zis şi eu. Comparativ, noi taxam vreo 25 de lei. Timp de lucru: 15 minute. Fireşte, e ca-n povestea cu cuiul lui Pepelea, nu se plătea munca, se plătea faptul că ştii unde vine băgat cuiul.

Zilele trecute mă sună un procuror. Îi explic că eu sunt negrul care preia apelurile şi că Delia e ocupată într-o corporaţie. Omul nu vrea să se întină, e un rasist, nu-i plac negrii. Îi tai elanul cu interpretariatele, sunt foarte prost plătite pentru că o tutiţă din ministerul justiţiei a decis că e mai uşor să traduci oral decât scris, pe principiul că la scris obosesc şi mâinile. De aceea organul plăteşte 25 de lei pentru un ceas lângă infractor dar îţi dă 38 de lei pentru o pagină tradusă. La traduceri scrise în schimb parchetul plăteşte după lege, adică regeşte, doar pe piaţa internaţională prinzi preţuri mai bune. Nu-mi dă detalii, îmi promite că se va descurca el.

Adineaori mă sună, iar fraza introductivă e un cocktail unic de miere, nectar, ambrozie şi pălincă dublu distilată: “Am tot căutat un traducător de franceză.” Îl rog să repete. Repetă. Mai repet eu mental de vreo 10 ori, ca să-mi intre bine în cap. Deci, asemeni lui Făt-Frumos din poveste, procurorul nostru “a tot căutat un traducător de franceză”. Nu banii au fost problema, un dosar la care lucrezi lejer o lună îţi poate aduce 2000 de lei. Plata e perfectă. Nu s-a găsit om. Şi vorbim despre judeţul Cluj, nu despre oraşul Turda. Şi despre franceză într-o ţară latină, nu despre daneză, ori zulu, ori sanscrită.

Gata, s-a rezolvat cu limba rară, n-am căutat-o eu pe ea, m-a găsit ea pe mine. Anticipam cu un coleg prin 1998 c-ar fi mişto să cadă o atomică peste Paris şi să ne trezim amândoi francizanţi, după cum unii sunt grecizanţi sau latinizanţi. Să mergem aşa prin oraş îmbrăcaţi în aripi de înger şi să-i lăsam pe oameni să ne admire de la distanţă. Uite c-a mers şi fără atomică, a fost soluţie taoistă, să laşi lucrurile să se rezolve de la sine. Timpul, marele meu aliat, căruia i-am încredinţat toate problemele pe care am fost prea stupid sau prea leneş să le rezolv singur, a fost şi de data asta la apel.


P.S. De mâine certificatele de naştere pentru copiii pe care-i naşteţi la Paris sunt decât 300 de lei. Asta voiam să vă spun.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu