Frânturile zilei (XXIII)

Maestru al Apelor şi al Pădurilor. Acesta este numele sinecurii pe care a primit-o Jean de La Fontaine de la regele Louis XIV. Obligaţiile erau foarte dure - să verifice dacă apa din lac n-a luat-o la vale, dacă mugurii copacilor sunt grăsuţi, dacă pădurea e fericită, dacă izvoarele izvorăsc. Beneficiile erau generoase, regele nu s-a zgârcit cu el, cum nu s-a zgârcit nici cu Boileau, nici cu Molière, nici cu Charles Perrault etc. Toată Academia franceză trăia din generozitatea casei regale, şi nu doar a casei regale. Jean de La Fontaine, dramaturg fără succes, a obţinut prima pensie de la Fouquet, ministrul de finanţe, după ce i-a dedicat nişte imnuri pe faţă. Fouquet l-a răsplătit cu generozitate, în schimbul reluării exerciţiului. La Fontaine nu s-a oprit nici măcar atunci când Fouquet a căzut în disgraţia regelui. De-a lungul timpului, a mai avut şi alţi protectori celebri cărora le-a procurat extazuri artistice cântându-le calităţile în ditirambi.

După criteriile epocii noastre moraliste, La Fontaine a fost un tip lipsit de tărie morală care s-a gudurat pe lângă cei mari. Numai că epoca lui nu judecat deloc aşa. Ca să faci artă nu ai timp să te preocupi nici de comerţ, nici de arme, nici de creşterea intensivă a porcilor în sistem industrial. Ca să faci artă ai nevoie de tot timpul din lume, iar mintea trebuie să fie a ta, dacă o corupi cu calcule o să iasă o chestie urâtă de tot. Nobilii aveau datoria morală de a sprijini arta, iar în plus le şi făcea o plăcere teribilă, aşa că era natural ca Jean, fiul unui maestru de vânătoare, să se adreseze celor care aveau şi posibilităţile, şi gustul de a sprijini ceva atât de inutil ca talentul literar.

Mitul poetului damnat, de care nu mai are nevoie nimeni şi care nu este apreciat de societate, este o creaţie recentă şi democratică. Îl ilustrează poeţii contemporani cu capitalismul, un Charles Baudelaire care este declarat incapabil şi i se retrage dreptul de a dispune de bunurile proprii, un Arthur Rimbaud care decide în plină glorie să nu mai scrie nicio poezie şi dispare pur şi simplu din istorie făcând trafic de arme în Africa de Nord. O dezbatere democratică pe tema utilităţii unei pensii penibile pentru Mihai Eminescu este întreruptă de vestea că ziaristul a murit. Care este utilitatea poeziei şi a artei în general într-o lume în care utilul este noul estetic?

Legenda spune că majordomul care a înaintat Regelui Soare propunerea de investitură a lui La Fontaine ar fi avut o obiecţie - Maiestate, îl facem Maestru al Apelor şi al Pădurilor sau îi dăm pe mână Editura Politică? Poate face şi el ceva util pe piaţa cărţii, un Humanitas de exemplu. Regele ar fi reflectat şi ar fi răspuns - Nici pomeneală, tipul ăsta trebuie să evolueze, într-o zi se va sătura de imnuri circumstanţiale şi piese de teatru proaste. Ar putea aspira spre ceva deosebit, de pildă nişte fabule. Trimite-l în pădure, nu-l ocupa cu economia de piaţă că-l pierdem şi-i sărăcie mare de talente pe aici.