În Evul Mediu atât de hulit, dacă un om intra în casa altuia pentru că îi era foame, putea lua tot ceea ce avea nevoie să mănânce şi nu se considera furt. Asta atât în Apusul catolic cât şi în Răsăritul ortodox. Niciun om care se întorcea acasă şi vedea că a fost luată mâncare de pe masă nu blestema, pentru că prezumţia era că un înfometat şi-a umplut pântecul gol şi şi-a văzut de drum.
Atât în Rusia pravoslavnică, precum şi în lumea scolastică, se putea călători cu traista goală, pentru că şi porţile mănăstirilor, şi cele ale nobililor bogaţi, ba chiar şi bordeiele celor mai umili se deschideau în calea celui care n-avea pe nimeni, şi care era tratat ca un oaspete trimis de Dumnezeu. În vremurile acelea "intunecate", mâncarea era dar divin, iar ideea că cineva ar putea refuza altcuiva necunoscut un dar pentru care nu avea niciun merit era tratată ca o formă de viciu sufletesc grav.
A trebuit să vină modernitatea pentru ca Jean Valjean să intre la ocna zece ani pentru că a furat o pâine după două zile de foame atroce. Iar de la Victor Hugo încoace, hămesiţii tot hoţi au fost consideraţi. Se zice că dracul, când vrea să fie corect, este contabil. Trăiasca dreptatea contabilă, bre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu